PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

prin toate mijloacele. Acest principiu nu pune sub semnul întrebării
prioritatea NATO în materie de apărare colectivă.
PESA şi cooperarea structurată permanentă
În materie de securitate şi apărare, Constituţia introduce o noutate
majoră pe linia cooperării întărite: „cooperarea structurată permanentă”.
Textul constituţional prevede, de fapt, dispoziţii specifice care conferă
posibilitatea, pentru anumite state membre, să intensifice cooperarea în
domeniul militar, fără să implice toate statele membre ale Uniunii.
Particularitatea cooperării structurate permanente rezidă din faptul
că aceasta se va face numai între „statele membre care îndeplinesc criteriile
cele mai ridicate de capacitate militară şi care subscriu angajamentelor cele
mai restrictive în această materie (…)” 1 . Cooperarea structurată permanentă
se anunţă, deci, ca un club rezervat statelor membre mai dotate din punct de
vedere militar. Constituţia, totuşi, nu precizează care ar fi „criteriile cele mai
alese de capacităţi militare”. În această privinţă, se face trimitere la unul din
cele 36 de Protocoale.
În cadrul rolului care îi este atribuit, Protocolul asupra cooperării
structurate permanente 2 se aseamănă puţin cu Pactul de stabilitate şi de
creştere semnat de ţările participante la moneda unică Euro. Acesta din urmă
defineşte condiţiile economice şi bugetare faţă de care statele membre
trebuie să se supună pentru aderarea la moneda unică. Într-un domeniu total
diferit, chiar pe baza aceluiaşi principiu, Protocolul defineşte criteriile şi
condiţiile-cadru la care guvernele trebuie să subscrie, dacă doresc să
participe la cooperarea militară structurată. Protocolul cere statelor membre
să aloce mai multe resurse pentru cheltuielile militare. Nu este, însă, stabilit
nici un criteriu specific, cantitativ, dar textul evocă identificarea de
„obiective agreate” referitoare la nivelul de investiţii într-un sector. O primă
evaluare de contribuţii ale fiecărei ţări va reveni Agenţiei europene de
apărare, care va trebui să raporteze regulat despre acest subiect. Decizia
finală asupra includerii sau excluderii unui stat membru în, respectiv, sau
din participarea întărită va reveni statelor membre. Protocolul se prezintă, în
concluzie, ca un fel de „Maastricht” al apărării, incitând statele membre la o
politică partizană în materie de armamente.
CONCLUZII
Problematica instituţională şi procedurală care caracterizează
acţiunea externă europeană a fost una din provocările la care Constituţia a
trebuit să răspundă. Această problemă a fost abordată de „constituanţi”,
întărind caracterul interguvernamental al acţiunii externe a Uniunii
Europene, plecând de la dimensiunea supranaţională.
Veritabilul patron al ministrului afacerilor externe va fi preşedinţia
Consiliului European, adică şefii de state şi guverne. De fapt, Consiliul
European trebuie să numească ministrul respectiv şi tot acesta va putea să-l
revoce 1 . Preşedintele Comisiei va trebui să fie consultat în acest exerciţiu,
dar rămâne dificil a crede că va fi în măsură să se impună în faţa statelor
membre. Or, ministrul afacerilor externe este chemat să integreze Comisia,
recuperând esenţialul din competenţele sale externe, mai ales în domeniul
cooperării. Se presupune, dar şi se doreşte, ca politica de cooperare
europeană a UE, prerogativ tradiţional supranaţional al Comisiei, să se
înscrie în zona interguvernamentală.
Comisia, o dată numită, se caracterizează prin independenţa în
raport cu statele membre, în timp ce noul ministru, sub cascheta sa PESC, va
fi total dependent de zona guvernamentală. MAE îşi va conserva autonomia
proprie la Comisie atâta timp cât va acţiona în cadrul competenţelor sale.
Puterea de iniţiativă în domeniul PESC este, astăzi, împărţită între
statele membre şi Comisia Europeană. Mâine, o dată cu adoptarea
Constituţiei, Comisia va mai putea să propună o iniţiativă PESC Consiliului,
dar numai prin intermediul ministrului afacerilor externe. Constituţia
statuează, în fapt, că „fiecare stat membru, ministrul afacerilor externe al
Uniunii sau ministrul cu sprijinul Comisiei, poate sesiza Consiliul asupra
tuturor chestiunilor referitoare la Politica externă şi de securitate comună…
„ 2 .
Dacă Europa se pare că a progresat în materie de coerenţă şi
coordonarea politicii sale externe, întrebările la care încă nu s-au găsit
răspunsuri confirmă faptul că ea a făcut un pas înapoi în domeniul integrării
propriu-zise. Este pentru prima dată când un tratat european merge în
această direcţie. Şi totuşi, chiar pasul făcut înainte în domeniul coerenţei ar
apărea în realitate incert. Nu numai dualismul între Consiliul European şi
Comisie rămâne intact, dar riscă acum să fie transportat către interiorul
Comisiei Europene. Care va fi relaţia între ministrul afacerilor externe şi
preşedintele Comisiei, care asigură şi el reprezentarea externă a Uniunii în
1 Art. I-40, paragraf 6, Constituţia pentru Europa.
2
Protocol privind cooperarea structurată permanentă stabilită prin art. I-40, paragrafele 6 şi III-
213 Constituţia pentru Europa.
443
1 Preşedintele Comisiei este numit de către Consiliul European. Poate fi revocat, împreună cu
întreaga Comisie, de către Parlamentul European.
2 Art. III-200, Constituţia pentru Europa.
444