PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Germania, desfăşoară agende de politică externă proprii, dar nu au o agendă
comună în cadrul Uniunii Europene. Strategiile ţărilor membre pot să
corespundă sau să se coordoneze, dar şi să se contrazică sau să fie opuse,
însă niciodată nu formează o politică singulară. Uniunea Europeană, putere
economică unificată, care atârnă greu în lume, are numeroase, mici şi
mândre politici externe care nu dau greutate.
Cu toate acestea, deja de câţiva ani buni, Europa a reuşit să
dezvolte o proiecţie externă comună, uneori însă injustă. Chiar dacă nu
dispune de o veritabilă politică unitară şi coerentă în faţa marilor provocări
internaţionale, UE propune, mai mult sau mai puţin, acţiuni externe şi
mecanisme de cooperare prin intermediul diferitelor sale instituţii.
Din această zonă apar problemele de coerenţă, de coordonare şi,
deci, apare şi necesitatea aprofundării procesului de integrare europeană la
care este chemat să răspundă noul tratat constituţional.
După această scurtă explicaţie a structurii actuale a politicii externe
a UE, analiza continuă să trateze problema coerenţei, pentru a se concentra
în final asupra reformelor instituţionale propuse de Constituţie în materie de
relaţii externe.
Limitele politicii externe europene din punct de vedere
instituţional
Noua constituţie integrează şi raţionalizează diferitele tratate care
stau la baza Uniunii Europene. Constituţia este adoptată la 29 octombrie
2004, la Roma, în acelaşi local unde s-a semnat în 1957 Tratatul Comunităţii
Europene Economice. Este validată de Parlamentul European în luna
ianuarie 2005 şi urmează să fie ratificată de către statele membre până la
sfârşitul anului 2006. Până la această dată, structura acţiunii externe a UE
rămâne de mare actualitate şi în vigoare.
Structura actuală a UE
UE este o organizaţie care are la bază două tratate: Tratatul Uniunii
Europene (TUE) şi Tratatul asupra Comunităţii Europene (TCE). TCE
trebuie considerat ca un acord-cadru care reprezintă ansamblul diferitelor
politici externe. El cuprinde:
a) Tratatul Comunităţii Europene (CE), adică materiile comunitare
ale UE gestionate de Comunitatea Europeană. Moştenit de la Comunitatea
Economică Europeană, creată în 1957, CE deţine competenţe de natură
esenţial, dar nu exclusiv, economice. Tratatul se caracterizează printr-o
funcţionare hibridă, la întrepătrunderea dintre un sistem supranaţional şi un
433
sistem interguvernamental. Comisia şi Parlamentul European, care sunt
două instituţii independente de statele membre, joacă un rol important în
acest context.
b) dispoziţiile referitoare la PESC, care sunt regăsite în TUE şi care
nu fac obiectul unui tratat specific. PESC funcţionează de manieră esenţial
interguvernamentală, chiar dacă Comisia şi, într-o măsură mai mică,
Parlamentul European (PE) îi sunt asociate. Statele membre reunite în cadrul
Consiliului şi al Consiliului European conservă, deci, controlul asupra
acestei politici 1 . PESC cuprinde şi Politica Externă de Securitate şi Apărare
(PESA). Aceasta rămâne în întregime sub controlul statelor membre.
c) dispoziţiile în materie de justiţie şi afaceri interne (JAI), care
sunt de asemenea incluse în TUE, acţionează printr-un sistem esenţial
interguvernamental.
Aceste domenii de competenţă constituie pilonii Uniunii Europene,
deasupra cărora se situează Consiliul European, însărcinat să definească
marile orientări ale Uniunii Europene în toate sectoarele în care intervine.
Ce trei piloni asupra cărora îşi manifestă autoritatea Consiliul
European sunt Comunităţile Europene (pilon comunitar), PESC (pilon
interguvernamental) şi JAI (pilon interguvernamental).
434
Competenţele UE în materie de politică externă
În domeniul relaţiilor externe, competenţele UE sunt partajate între
primii doi piloni. CE şi Comisia intervin mai ales în relaţiile economice şi
cooperarea cu ţările terţe. PESC, pe de altă parte, reflectă voinţa statelor
membre de a se dota cu o politică externă care se întinde peste domeniul pur
economic, evitând, pe cât posibil, să preia controlul în favoarea sferei
comunitariste şi supranaţionale a UE.
Această distincţie ascunde o realitate mai complexă şi dificil de
gestionat. După anii ‘90, cooperarea pentru dezvoltare europeană a acoperit,
de fapt, o dimensiune politică ce cuprinde sectoarele de prevenire a
conflictelor, statul de drept, drepturile omului, promovarea democraţiei şi
buna guvernare 2 . Paralel, PESC şi PESA intervin în domeniile diplomatic şi
militar, dar dau, în acelaşi timp, instrumentele gestionării civile a crizelor,
1 Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene (sau simplu Consiliul) sunt două instituţii
distincte. Primul reuneşte şefii de state şi guverne. Consiliul Uniunii Europene reuneşte
miniştrii statelor membre, funcţie de materia tratată. În domeniul politicii externe, Consiliul UE
ia forma Consiliului Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE) şi include toţi
miniştrii afacerilor externe ai statelor membre.
2 A se vedea F. NKUNDABAGENZI, F. SANTOPINTO, Le développement, une arme de
paix – La coopération de l’UE et la prévention des conflits, 2003, Editions Complexe /
GRIP.