PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

însemnătate. Terorismul, de exemplu, reprezintă o ameninţare de temut şi
cere unire, nu dezbinare şi încrâncenare între etniile şi religiile europene.
Dar România, chiar dacă încă nu este membră de jure a Uniunii
Europene, şi-a asumat de multă vreme responsabilitatea de „membră de
facto” a UE.
Ea este nu numai consumatoare, ci şi furnizoare de securitate, pe
continentul european, dar şi pe plan mondial. Armata României şi-a
respectat angajamentele privind menţinerea păcii în Europa şi în întreaga
lume, iar statul român, în calitatea sa de parte a Alianţei Nord-Atlantice, are
o relaţie constructivă cu Federaţia Rusă.
Militarii români vor fi prezenţi şi în viitoarea forţă de pace a
Uniunii Europene din Bosnia-Herţegovina, aşa cum au fost şi sunt încă
prezenţi în Kosovo – provincie care pune la grea încercare securitatea
Europei de Sud-Est.
UE trebuia să privească, să analizeze şi să soluţioneze încă de la
început problema iugoslavă din perspectivă sistemică şi procesuală, tratând
fosta Iugoslavie şi statele din componenţa acesteia ca un subsistem,
respectiv ca nişte subsisteme ale Europei. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte,
să-i pese de statele din spaţiul iugoslav şi din Balcani şi să-şi asume
responsabilitatea gestionării tensiunilor dintre ele, a crizelor balcanice care
îşi au rădăcinile în vechiul teatru de confruntare europeană din acest spaţiu.
Diferenţele trebuiau gestionate prin consens, prin soluţii umanitare,
punându-se accent pe ceea ce ne apropie, pe destinul comun, european, şi nu
pe ceea ce ne dezbină. Din cauza durităţii cu care a fost abordată, după
1989, chestiunea iugoslavă, acum provincia Kosovo reprezintă încă o
problemă nesoluţionată. În luna martie 2004 violenţele şi crimele nu au
putut fi evitate.
Uniunea Europeană este nevoită să ceară din nou sprijinul
comunităţii internaţionale până când va reuşi să-i integreze în structurile
europene, deopotrivă, atât pe albanezi, cât şi pe sârbi. Discriminarea nu
poate duce decât la confruntări. Ea a fost cauza principală a ciocnirilor şi a
actualei probleme kosovare. De aceea, Consiliul European a dat o şansă
statelor din Balcanii de Vest să adere la Uniune, atunci când vor îndeplini
condiţiile prevăzute în iunie 2000 (Procesul de Stabilizare şi Asociere).
Aşadar, soluţionarea problemei kosovare s-ar putea realiza prin aderarea
Albaniei şi Uniunii Serbia-Muntenegru la UE.
Dacă în războiul de secesiune iugoslav au învins separatiştii, în
războiul de secesiune din America au învins unioniştii, căci americanii şi-au
rezolvat singuri problemele, pe când în Iugoslavia nu s-a întâmplat la fel.
Unele ţări sau comunităţi din UE şi din lume au speculat crizele,
disensiunile şi conflictele izbucnite iniţial în Iugoslavia şi apoi în spaţiul ex-
iugoslav, susţinând una sau alta din părţile implicate. În acest context,
România a dus mereu o politică de respectare a tuturor etniilor şi religiilor, a
echităţii şi de promovare constantă a relaţiilor de cooperare cu toate ţările şi
în special cu statele vecine. De aceea, statul român a fost de acord şi a
sprijinit deciziile ONU şi NATO, apoi s-a implicat activ în asigurarea
securităţii în Balcani, trimiţând militari şi poliţişti români pentru forţa de
pace din Kosovo.
După ce ONU a autorizat misiunea de menţinere a păcii sub
comanda NATO în Kosovo (KFOR), România a pus la dispoziţia NATO
efective militare. Ca urmare, o companie de infanterie a Armatei României a
participat în cadrul brigăzii multinaţionale Sud-Vest din subordinea KFOR
pentru stoparea ciocnirilor din martie 2004. În plus, jandarmii noştri au fost
decoraţi pentru maniera în care au acţionat în zilele de 17 şi 18 martie la
Priştina (la Mitrovica şi Pec). Pentru profesionalismul şi eroismul
jandarmilor români, NATO a solicitat încă o companie pentru KFOR, pe 19
martie, dar aceasta nu a mai plecat în misiune pentru că, din fericire,
ciocnirile au încetat.
Astăzi, România face parte din Alianţa Nord-Atlantică şi are drept
de vot în soluţionarea problemelor de securitate europeană ce preocupă
statele NATO.
Alianţa este angajată politic şi militar în stabilizarea Europei de
Sud-Est şi în special a Balcanilor, zonă care a fost cândva şi a ajuns până în
zilele noastre, „butoiul cu pulbere al Europei”. În acest cadru, oferta
militară românească pentru operaţiuni europene de stabilitate şi securitate va
dovedi Uniunii Europene că România face parte deja din sistemul militar al
UE. De asemenea, Uniunea va avea mai multă încredere în statul român, îşi
va trimite investitorii şi va participa mai mult la dezvoltarea economiei
româneşti, ceea ce va avea efecte benefice şi asupra bugetului armatei
noastre.
Nimeni nu are nimic de pierdut în acest proces de integrare
europeană şi euro-atlantică. Câştigă şi România, câştigă şi UE, dacă se
aplică teoria generală a sistemelor şi analiza de sistem. În aceeaşi idee
trebuie privită şi analizată problema securităţii spaţiului Mării Negre, nu
metafizic, ci într-un context mai larg, adică într-o zonă mai largă de
securitate continentală, la care să contribuie toţi aliaţii şi în special SUA. De
aceea, România a optat pentru o prezenţă militară americană pe teritoriul ei.
Este, într-un fel, împlinirea unui crez al generaţiei de români care au luptat
în al doilea război mondial şi care spuneau mereu: „vin americanii!” Şi
sperăm că aşa va fi.
Ţara noastră are astăzi o contribuţie europeană majoră în teatrele de
operaţii importante ale Europei, în raport cu alte state membre UE, în
429
430