PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

a fost mai mare sau mai mic, în istoria sa zbuciumată, mai puternic sau mai
slab şi, uneori, divizat în câteva state româneşti. Pe vremea domniei lui
Ştefan cel Mare şi Sfânt, existau trei ţări române-surori: Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania. Fiind ameninţat cu iminenta agresiune
otomană, care punea în pericol nu numai independenţa şi suveranitatea celor
trei ţări, dar şi pe cea a celorlalte state sud-est şi central europene, Ştefan şia
asumat misiunea istorică şi europeană de stăvilire a expansiunii otomane.
Suveranul român a înţeles, la fel ca şi marele său mentor, Iancu de
Hunedoara, că nu va putea opri singur ofensiva armatelor otomane. De
aceea, a acţionat cu înţelepciune în plan diplomatic, pentru a-şi face cât mai
mulţi aliaţi europeni, a manevrat cu abilitate între acţiunile complexe ale
regilor polonez şi ungur, care, în ascuns, urmăreau să cucerească sau chiar
să-i nimicească pe românii din cele trei state-surori, reuşind totuşi să
finalizeze o eficientă politică diplomatică de închegare a unor acorduri şi
alianţe militare, precum şi a unei coaliţii antiotomane româneşti, împreună
cu domnitorul Vlad Ţepeş, care a luptat mereu împotriva Imperiului
Otoman.
Marea problemă a Europei a fost, şi sperăm ca, pe viitor, să nu mai
fie, nerespectarea tratatelor şi acordurilor bilaterale sau multilaterale
încheiate între statele vecine. Cum era de aşteptat, nici cei doi regi (ungur şi
polonez) nu l-au respectat pe cel încheiat cu voievodul român.
Astfel, mai întâi Matei Corvin, în 1467, a trecut la agresiune
împotriva Moldovei şi a fost înfrânt la Baia, apoi Ioan Albert a invadat
Moldova şi a fost pedepsit imediat la Codrii Cosminului, unde, pe 26
octombrie 1497, oastea poloneză a fost nimicită. Armata ungurească a fost
înfrântă şi pusă pe fugă, la Baia, după ce pustiise Moldova şi trecuse prin
foc şi sabie satele româneşti, femeile, copiii şi bătrânii. Trecând peste aceste
fapte reprobabile, neloiale şi condamnabile, ilustrul conducător moldovean a
încadrat uriaşul efort economic şi militar al Moldovei într-un front european
antiotoman, atrăgând totuşi Polonia şi Ungaria într-o coaliţie îndreptată
împotriva Imperiului Otoman.
În tratatele de alianţă cu Polonia, Ştefan a prevăzut clauza apărării
comune „contra păgânilor” (a tătarilor şi turcilor), apoi, în aceeaşi idee de
securitate europeană, a scris o scrisoare papei Sixt al IV-lea, la 29 noiembrie
1474, în care pleda pentru „organizarea unei largi coaliţii de forţe creştine
antiotomane”. Ba mai mult, strălucitul conducător român s-a gândit să
unească efortul militar al Moldovei cu unul european şi asiatic, concretizat
printr-o alianţă a tuturor statelor interesate în oprirea expansiunii otomane
adunându-i sub acelaşi stindard pe „ceilalţi puternici regi şi principi
europeni şi asiatici care erau ostili Porţii Otomane”. Europa creştină nu a
acordat însă un ajutor substanţial armatei lui Ştefan, ci unul simbolic (2000
427
de ostaşi polonezi şi 1800 unguri). Cu toate acestea, ajutat de Dumnezeu şi
de vitejia celor 40000 de ostaşi ai săi, el zdrobeşte, în ianuarie 1475, la
Vaslui, puternica armată otomană şi cere regilor şi principilor din întreaga
Europă „conjugarea eforturilor tuturor statelor europene în vederea stăvilirii
expansiunii otomane”.
Cuvintele de laudă ale Europei curgeau în valuri: „Faptele tale
contra păgânilor au adus atâta celebritate numelui tău, încât toată lumea
vorbeşte despre tine şi în unanimitate eşti foarte lăudat” , scria acelaşi Papă
de la Roma, dar românii aveau stringentă nevoie de soldaţi, săbii, paloşe,
scuturi şi suliţe, şi nu de vorbe frumoase!
Marele voievod român a reuşit să mobilizeze o armată de 40000 de
luptători, în anumite perioade de criză şi război, pe care i-a educat şi întărit
moral, pe baza credinţei străbune şi pe care i-a condus în lupte crâncene,
obţinând victorii strălucite împotriva turcilor.
De aceea, unul dintre cronicari, contemporan cu marele Ştefan, Jan
Dlugosz 1 , scria: „După judecata mea, el este cel mai vrednic ca să i se
încredinţeze şefia şi conducerea întregii lumi (creştine – n.n) şi mai ales
funcţia de şef suprem şi comandant contra turcilor, fiindcă alţi regi şi
principi catolici sunt aplecaţi spre trândăvie, plăceri lumeşti sau războaie
civile”.
Pentru că regii şi principii Europei nu au făcut front comun
împotriva expansiunii musulmane, ci doar sporadic s-au angajat în stăvilirea
tăvălugului otoman, armatele turceşti cuceresc pe rând Kosovo (1389),
Nicopole (1396), Mohacs (1526), ajungând la porţile Vienei, în inima
Europei. Dacă Europa s-ar fi unit împotriva musulmanilor, în jurul unor
mari conducători şi strategi ca Ştefan, ea nu ar fi fost invadată de otomani.
Dar Europa a fost divizată şi probabil încă va mai fi, ceea ce ar constitui o
mare tragedie pentru europeni. Pentru că vorbele, oricât de frumoase ar fi
ele, aşa cum era lăudat Ştefan şi numit de Papa „atletul lui Hristos”, nu pot
să stăvilească o agresiune sau o invazie a Europei! Noi, românii, ne-am
câştigat cu sabia în mână dreptul de a face o asemenea observaţie dură. Şi
Mihai Viteazul i-a învins pe turci, dar, pentru că a reuşit să unească cele trei
ţări româneşti, a fost asasinat de europeni (nu de musulmani).
Istoria a demonstrat însă că Europa are nevoie de state puternice
pentru ca UE să fie puternică şi unită. Nu se poate realiza o unitate
europeană prin distrugerea unităţii statelor europene. Şi totuşi, o parte dintre
europeni au acţionat recent pentru divizarea unor state europene, pierzânduşi
timpul şi forţele în conflicte armate, în loc să-şi păstreze forţele unite
pentru a se apăra de ameninţările care nu sunt deloc puţine sau de mică
1 Jan DLUGOSZ, Historiae polonicae.
428