PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

valorilor lor estetice şi ştiinţifice, sau de o hegemonie globală concretizată
prin dominarea exercitată de o lume economică, politică şi culturală
specifică asupra celorlalte culturi şi asupra celorlalte civilizaţii?
Dificultăţile din partea lumii islamice şi Occidentale, conflictul
dintre Occident şi islam au o dublă determinare, una care le este proprie
fiecăreia dintre aceste civilizaţii. Occidentul are convingerea universalităţii
culturii şi superioritatea puterii sale, care îi impune obligaţia de a-şi extinde
dominaţia pretutindeni [8]. Islamul este perceput de Occident ca o sursă de
proliferare nucleară, terorism, iar în Europa de imigranţi nedoriţi.
Occidentul, la rândul lui, este perceput drept o unică dominaţie; acesta
reprezintă atât o putere universală, bazată pe tehnologia americană, precum
şi o ideologie universală bazată pe liberalism, democraţie şi drepturile
omului. Liberalismul a eşuat în societăţile musulmane din cauza atitudinii
neospitaliere a acestora faţă de valorile promovate de Occident. În schimb,
grupările religioase islamice au avut succes, pentru că puteau opera şi în
spatele unor moschei sau acţiuni caritabile pe care guvernele laice nu le pot
suprima şi controla.
Celelalte civilizaţii percep Occidentul drept o putere foarte mare
din punct de vedere militar şi economic, dar care este subminat de
indisciplina socială, de destrămarea familiei şi a convingerilor religioase, de
crima organizată şi traficul de droguri, precum şi de populaţia şomeră.
Occidentul se percepe ca fiind modelul pentru noul secol în care s-a
intrat, toate celelalte civilizaţii rivalizând cu acesta. Occidentul este
copleşitor de dominant în prezent şi va putea rămâne principala putere în
acest secol. Treptat, însă, schimbări inexorabile, fundamentale vor avea loc
în cadrul echilibrului de puteri între civilizaţii, iar puterea Occidentului va
continua să descrească, afirmă Huntington. În cei 75 de ani, între 1920 şi
1975, controlul politic al Occidentului s-a aflat într-un continuu declin,
concretizat prin reducerea ponderii la nivel planetar, cu 50% cea al
teritoriului, cu 80%, cea al populaţiei, cu 35%, a producţiei mondiale şi cu
60% cea al forţei militare.
Islamul este împărţit în 46 de state independente, dar este unit de
una dintre cele mai mari religii din lume şi de impactul cultural al acesteia
asupra adepţilor ei. Are, de asemenea, şi un mare avantaj economic, şi
anume, controlul asupra majorităţii rezervei mondiale de petrol, care se
prezice, că se va epuiza în acest secol. Islamul se află într-o etapă
caracterizată de o creştere rapidă a populaţiei, în 1980 musulmanii de
pretutindeni reprezentau 18% din populaţia globului, în anul 2000 - 20%, iar
ritmul acesta se păstrează şi ar putea asigura 30% din populaţia mondială în
2025. Explozia demografică este dublată de o serie de probleme cu impact
major asupra viitorului. Ponderea populaţiei sub 15 ani în ţările musulmane
este foarte mare, în medie 35% (extremele fiind Kuweit 26% şi respectiv
Afghanistan 43%). Cei care compun acest segment de vârstă vor fi locuitori
ai mediului urban şi absolvenţi de studii medii, situaţie care produce
anumite consecinţe: tinerii sunt recrutaţi pentru organizaţiile
fundamentaliste, se creează un gol între generaţia tânără, cunoscătoare de
carte şi cea vârstnică, în mare parte analfabetă, ceea ce poate duce la noi
conflicte şi o creştere a nevoilor populaţiei.
Nu trebuie să se uite că numărul mare de imigranţi islamici a cauzat
o reacţie politică puternică în Europa de Vest, jumătate din copiii născuţi în
Bruxelles, centrul Uniunii Europene, provenind din mame arabe.
Musulmanii tineri, neangajaţi, nemulţumiţi reprezintă o ameninţare
atât pentru ţara lor cât şi pentru Occident. Resurgenţa islamică le-a conferit
musulmanilor încrederea în caracterul civilizaţiei lor şi în valorile acesteia în
comparaţie cu cele Occidentale. De exemplu, cazul Algeriei: Frontul
Salvării Islamice era pe punctul de a câştiga alegerile din 1991-1992, când
conducătorii militari algerieni au blocat procesul democratic printr-o
lovitură de stat, iar noul regim s-a bucurat de sprijinul Occidentului, fapt
care a stârnit furia fundamentaliştilor.
Toate civilizaţiile sunt într-o concurenţă aspră: China nu a renunţat
să fie Imperiul de Mijloc, islamul cunoaşte aspiraţiile universaliste ale
mişcării integriste, India vrea „să digere modernitatea” afimă Halbfass [9],
Occidentul este îngrijorat în privinţa petrolului, proliferării armelor
nucleare, migrării, supravieţuirii Israelului şi drepturilor omului, fără a uita
de menţinerea şi întărirea puterii sale mondiale. Putem aprecia că orice mare
civilizaţie cunoaşte în procesul globalizării tentaţia aspiraţiei universaliste,
aşa cum timp de secole de izolare relativă a cunoscut tentaţia etnocentristă,
iar calea de succes, în opinia lui Francis Fukuyama, a societăţilor moderne
(ca Japonia) va fi cea care nu este în totalitate modernă, cea în care se
îmbină stiluri vechi şi noi, în care convieţuiesc tradiţia şi modernitatea. Să
fie acesta răspunsul la marile provocări ale acestui început de secol?
Fiecare conduită nu poate fi judecată decât prin raportarea la
contextul cultural în care apare, iar renunţarea la a considera cultura proprie
drept singura cultură demnă de a fi importantă şi chiar impusă, ţine de
abordarea şi rezolvarea interculturală a educaţiei şi a oricărui comportament
cultural, politic, economic, militar. Numai respectarea diversităţii devine
pozitivă când este însoţită, într-o situaţie multiculturală, de o interogaţie asupra
solidarităţii şi interdependenţei dintre membrii unei culturi sau ai alteia.
Realizarea unei comunicări, care să recunoască şi să accepte diferenţele
printr-o valorizare eficientă a punctelor de legătură universaliste, poate
conduce la scăderea tensiunilor şi gestionarea eficientă a problemelor
fundamentale ale omenirii şi a oricăror provocări cu care aceasta se poate
423
424