PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

procesului de globalizare, în raport cu fenomenul cultural, este necesar să
identificăm raportul civilizaţie-globalizare.
3. Civilizaţia manifestare a globalizării sau a hegemoniei globale
În 1993, S. Huntington a publicat un articol despre afacerile
externe, argumentând că, după sfârşitul Războiului Rece, conflictele dintre
civilizaţii vor domina viitorul politicii globale. El a avertizat în legătură cu
seriozitatea şi gravitatea cunoaşterii unei realităţi evidente, cea a conflictelor
dintre civili, fiind, de fapt, criticat pentru observaţia conform căreia islamul
are „graniţe însângerate.” Mergând mai departe cu analiza sa, acelaşi autor,
într-o altă lucrare publicată în 1996, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea
ordinii mondiale, care a fost descrisă de H. Kissinger ca o carte ce prezintă
un cadru stimulativ pentru înţelegerea politicii generale în secolul XXI, face
observaţia, chiar dacă se crede sau nu, că islamul poartă cea mai mare vină
în declanşarea unor conflicte în Timorul de Est, Irak, Kasmir, Kosovo şi
Cecenia. Militarii islamici şi islamismul devin actori principali ai
conflictelor din perioada postbelică. Revoltele şiite din Iran din 1979, cele
din anii ’90 din Cecenia, Daghestan, Kârgâzstan, Afghanistan, Pakistan,
Kasmirul indian, conflictul arabo-israelian, implicarea militarilor musulmani
în cadrul diferendelor dintre populaţiile ortodoxe, catolice şi musulmane din
spaţiul fostei Iugoslavii, de-a lungul anilor ’90, conflictele sângeroase din
Irak, care continuă şi astăzi, „par a indica o strategie coerentă a militanţilor
musulmani, desfăşurată pe mai multe fronturi, pentru construirea unor state
islamice.”[5] Dacă în intervalul 1991-2000 Orientul Mijlociu a avut o
pondere de aproximativ 20% din totalul cheltuielilor militare pe plan
mondial, care au ajuns la 798 miliarde USD în anul 2000, situaţia
conflictelor militare în anul 2001, prezentată în tabelul nr.4, ne arată
ponderea majoritară a acestora în Africa şi Asia.
Tabelul 4. Conflicte etno-politice 1993-1994
Nr. ţărilor pe al
Nr. conflictelor în căror teritoriu se
regiune desfăşoară conflicte
armate
Ponderea în
conflictele
mondiale
Africa 17 18 42,5%
Asia 14 8 35%
Orientul
2 2 5%
Mijlociu
Europa 2 2 5%
America Latină 5 5 12,5%
TOTAL 40 35 100%
Sursa: Raportul asupra conflictelor armate 2001, Proiectul
Ploughshares, Institutul pentru Pace şi Studii ale Conflictelor. Colegiul
Conrad Grebel, Canada; www.ploughshares.ca
Ted Robert Gurr, investigând conflictele etno-politice din anii
1993-1994, a constatat că în 26 de conflicte din totalul de 50 au fost
implicaţi musulmani. La fel, participarea musulmanilor la conflicte intercivilizaţionale
este de trei ori mai mare decât numărul conflictelor dintre
civilizaţii nonmusulmane. De asemenea, conflictele intracivilizaţionale au
fost mai numeroase în cadrul islamului decât în oricare altă civilizaţie. [6]
Nu trebuie să uităm că profesorul Huntington identifică în lume
următoarele civilizaţii majore contemporane: chineză, japoneză, hindusă,
islamică, ortodoxă, occidentală şi latino-americană, toate având o vehime de
mai mult de 1000 de ani. Analiza autorului este centrată în jurul tezei
conform căreia omenirea s-a grupat în civilizaţii distincte, care au devenit o
forţă puternică de coeziune, încă de la începutul istoriei.
Cuprinzând, fiecare în parte, mai mult de un miliard de oameni,
cele patru mari civilizaţii ale lumii chineză, hindusă, islamică şi occidentală
au o religie proprie pe baza căreia s-au format confucianismul, hinduismul,
islamismul şi creştinismul. China şi India sunt ţările cele mai importante ale
civilizaţiilor lor, Occidentul împărţindu-se între SUA şi Europa. Islamul nu
are nici o ţară în calitate de lider, acestea neîndeplinind toate condiţiile
(resurse economice, putere militară, competenţă organizaţională şi identitate
islamică) în acest scop, fapt ce face dificilă corelarea cu acesta.
Cele mai mari dificultăţi vin din partea lumii islamice şi occidentale.
În epoca modernă, civilizaţia occidentală a aruncat plasa propriului
sistem politic asupra lumii întregi, iar de atunci se poate vorbi de o unificare
economică şi politică pe baza civilizaţiei occidentale, dar au apărut limite
serioase ale ideii unificării culturale a omenirii prin civilizaţia occidentală
dominantă. După Arnold Toynbee, unificarea este mult mai eficientă pe plan
economic şi politic decât pe plan cultural, considerat nivelul fundamental.
Constatăm, de fapt, că, harta culturală a lumii rămâne în substanţa ei identică
situaţiei existente înainte ca societăţile occidentale să-şi înceapă expansiunea
economică şi politică şi să dobândească hegemonia mondială. [7]
Putem vorbi de o globalizare culturală, care presupune validitatea şi
acceptarea simbolurilor şi normelor Occidentului, sau putem vorbi de
rezultatul impunerii dominaţiei acestuia? Un lucru este cert: suntem martorii
amplificării consumului de bunuri culturale de origine occidentală, chiar
americană: filme produse la Hollywood, Internet, seriale americane, ştiinţe
sociale socio-americane. Vorbim de o globalizare culturală, ca univer -
salizare a bunurilor occidentale datorată calităţilor intrinseci ale acestora,
421
422