PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

vârf prin care se asigură circulaţia fluxurilor culturale, în principal, specifice
culturii populare, divertismentului şi mai puţin celor specifice culturilor de
elită, culturilor academice şi ştiinţifice. Ca o categorie socială „mondială”,
intelectualii au devenit de-a lungul istoriei purtători ai universalului, ai
valorilor transnaţionale, transistorice: de aceea, intră adesea în conflict latent
sau violent cu factorii, elementele şi grupurile particulariste (mişcări
naţionaliste şi neotradiţionaliste, de exemplu), sau cu alte sisteme de valori
care aspiră la universalitate (mai ales religiile).
Kostas Axelos a fost primul filosof care a vorbit de „gândirea
planetară” (1964), deci, în mod indirect de mondialitatea intelectuală.
Apreciind că tehnica, economia politică au devenit planetare, acelaşi autor
vorbeşte despre naşterea unei „tradiţii moderne” universale şi mondiale
centrată pe ştiinţă şi tehnologie şi bazată pe filosofia subiectului individual.
Ceea ce se naşte este o nouă formă istorică de globalizare culturală. Există
puţine culturi anterioare iluminismului european în care să se conceapă o
lume drept unică, iar pe oameni drept o unică rasă umană generică, deasupra
şi dincolo de orice distincţii sociologice, biologice sau spirituale. Tot ceea ce
se impune universului se descompune din interior: familie, biserică, stat,
patrie, partid, universitate; în acest fel, izolarea culturală devine în tot mai
mare măsură imposibilă.
Are loc nu numai o creştere a fluxurilor culturale occidentale către
alte culturi continentale dar şi o inversare a acestora, realizată în primul rând
prin migraţie, dar şi prin alte forme culturale care se mişcă de la Sud la Nord
şi de la Est la Vest. De fapt, nu ştim în ce măsură era planetară continuă
epoca occidentală, având în vedere că literatura, credinţele, ideile din Sud şi
Est pătrund tot mai evident în culturile din Occident.
Că poate apărea o situaţie sau alta, că lumea va asista în continuare
la derularea unui proces a cărei fizionomii viitoare este pusă sub semnul
incertitudinii, sunt de fapt constatări care pleacă şi de la înţelegerea
rădăcinilor şi evoluţiei istorice a globalizării culturale.
2. Fenomene istorice ale genezei globalizării culturale
Prezentarea unei imagini istorice a primelor forme de manifestare a
globalizării culturale şi a posibilelor evoluţii ale acestora ne trimit în mod
logic la analiza religiilor mondiale şi a imperiilor.
Având la bază sentimentul comun translocal al identităţii personale
şi sociale, ca sisteme de credinţe şi ritualuri care au dobândit o extensiune
geografică şi umană extraordinară, religiile mondiale – creştinism, islamism,
confucianism, hinduism, iudaism şi budism – au avut capacitatea de a se
răspândi datorită inovaţiei teologice şi tehnologice. Iniţierea în practicarea
acestor religii a durat decenii, având în vedere complexitatea creării cadrelor
teologice, iar răspândirea şi înrădăcinarea s-au realizat pe parcursul a mai
multor secole, rolul principal revenind interpreţilor, textelor tipărite, dar mai
ales dezvoltării ierarhiilor clericale instituţionalizate şi regularizate. Prin
impactul lor, deşi între aceste religii există diferenţe deosebite, ca inovaţii
culturale ale umanităţii, religiile mondiale constituie unele dintre cele mai
vizibile şi puternice forme de globalizare a culturii care-şi găsesc rădăcinile
în cei peste 2000 de ani ai umanităţii şi care vor rămâne cu certitudine
însoţitoarele întregii evoluţii a societăţii umane.
Religiile mondiale au fost însoţite, într-o manieră specifică, de
practicile expansioniste internaţionale ale politicii şi forţei militare,
promovate de imperiile doritoare şi promovatoare ale relaţiilor politice de
autoritate şi control. Imperiile câştigătoare au fost cele care au realizat o
simbioză organică între puterea politico-militară şi expansiunea culturală.
Imperiul roman, în contrast cu imperiile anterioare, din China,
Persia şi Grecia antică, şi-a realizat integritatea şi puterea pe o suprafaţă
geografică extinsă şi pe o perioadă de cinci secole, nu numai ca urmare a
intervenţiei puterii militare, ci şi a altor reglementări şi inovaţii logistice şi
tehnice (în domeniul ingineriei, construcţiei de infrastructuri moderne etc.)
şi mai ales de natură culturală (utilizarea limbii, facilităţile de traducere,
ritualuri şi credinţe împărtăşite etc.). Educaţia prin care s-a permis şi s-a
impus instruirea specializată şi organizată inclusiv a elitelor locale,
construirea şi accesul la viaţa culturală (construirea unor teatre şi amfiteatre,
răspândirea literaturii, prezenţa latinei sau a latinei şi limbii greceşti) au
asigurat succesul puterii imperiale.
Prin crearea unor structuri imperiale de comunicaţii (sisteme de
telecomunicaţii), atât în interes politic, cât şi militar şi dirijarea politicilor
educaţionale (idei, practici şi întreg sistemul educaţional englez), imperiul
britanic a reuşit să devină cel mai global dintre toate imperiile. Limba
principală de educaţie – engleza – formarea elitelor coloniale la Oxford şi
Cambridge, unde au învăţat actul guvernării, au reuşit să promoveze cu
succes modelul cultural englez şi să apropie centrul de periferie.
Imperiile constituite, nu numai cel roman şi britanic, au creat câteva
dintre strategiile politice, militare, educaţionale şi infrastructura esenţială
pentru impunerea şi răspândirea în lume a ideilor şi practicilor culturale,
unele cu mai multă creativitate şi eficienţă, ce au asigurat într-o mai mică
sau mai mare măsură naşterea şi extinderea proceselor specifice globalizării,
a căror influenţe sunt prezente şi astăzi. Atât religiile, cât şi imperiile au
reprezentat sisteme de cultură specifice, dar şi niveluri de dezvoltare şi
afirmare a unor civilizaţii proprii. Pentru a ne apropia cât mai mult de
realitatea contemporană şi de viitoarele deschideri sau închideri ale
419
420