PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Balcanii şi o bună parte din ceea ce astăzi numim Orientul Apropiat.
Levantinii erau consideraţi ca având vocaţie comercială. La începutul
secolului al XX-lea, dezmembrarea a două mari imperii – Imperiul Otoman
şi Imperiul Austro-ungar –, din cele trei ale timpului, a născut ceea ce s-a
numit „Chestiunea Orientului“ 5 . După cel de al doilea război mondial, pe
prim plan, în regiune, a trecut influenţa anglo-saxonă. Astfel, termenii de
referinţă au devenit Orientul Apropiat (Near East) şi Orientul Mijlciu
(Middle East). Termenul de Orient Apropiat corespunde, într-un fel, cu cel
de Levant Orient Arab. Marea Britanie face acum jocurile şi ea defineşte
regiunea, în funcţie de interesele ei. Orientul Apropiat Arab nu mai prezintă
acelaşi interes cu Orientul Mijlociu, întrucât acesta din urmă se află în
centrul sistemului de securitate al Imperiului britanic, îndeosebi în zona
Orientului Indiilor. Orientul Mijlociu este definit de britanici mai ales prin
parametrii săi musulmani, pentru a-l diferenţia de Orientul Indiilor, adică de
Orientul hinduist şi budist. Acest Orient Mijlociu se întinde, în concepţia de
atunci a britanicilor, din Egipt până în Afghanistan, iar politica lor viza
gestionarea crizelor, conflictelor şi revendicărilor arabe. În fond, era vorba
de controlul resurselor energetice şi de protejarea intereselor britanice în
regiune. Divizarea comunităţilor brahmanice şi musulmane din India a dus
la proliferarea conflictualităţii şi la secesiunea musulmanilor indieni care au
creat Pakistanul. Toată această zonă dintre Egipt şi Pakistan se identifică, în
principal, printr-o apartenenţă religioasă.
După cel de al doilea război mondial, rolul britanicilor în zonă s-a
redus simţitor, însă împărţirea făcută de ei a rămas. Ea a fost, într-un fel,
preluată de Statele Unite ale Americii, dar nu în aceiaşi termeni. Interesele
Statelor Unite erau altele, întrucât şi lumea era alta. Priorităţile, pentru
americani, erau redefinite, după război, în termeni de securitate a regiunii,
de stabilitate în zonele cu resurse energetice şi de realizare a unui dispozitiv
care să îngrădească arealul sovietic, extins în aproape tot heartland-ul
eurasiatic dintre cele două războaie. O astfel de politică cerea noi concepte
şi, evident, strategii pe măsură. Pentru realizarea acestor scopuri, Statele
Unite şi-au propus ca obiective crearea unor zone de stabilitate în această
regiune vastă şi extrem de sensibilă. Acest lucru s-a realizat, pe de o parte,
prin protejarea Turciei şi a Israelului şi, pe de altă parte, printr-o politică
adecvată în centrele de greutate ale coridorului islamic (Egipt, Iran, Irak,
Pakistan, Arabia Saudită). Invadarea Afghanistanului de către sovietici a
creat o problemă complicată, întrucât se ivea un nou pericol, cel al extinderii
heartland-ului, deci spargerea încercuirii. Ea a fost rezolvată prin sprijinirea
mujahedinilor, adică a combatanţilor islamici din tot spectrul naţionalis-
5 Georges Corm, LE PROCHE ORIENT ÉCLATÉ, 1956-2003, Gallimard, Folio-Histoire,
Paris, 2003, p. 54.
395
mului arab. Dar cum această lume nu poate fi aliniată şi nici supusă unor
reguli unitare occidentale, multe dintre măsurile luate atunci au favorizat,
ulterior, apariţia unor organizaţii, reţele şi entităţi cu geometrie variabile,
extrem de fluctuante la variaţia condiţiilor iniţiale şi de active, care au
inflamat iarăşi întreaga regiune. Saddam Hussein a creat regimul dictatorial
de la Bagdad, revoluţia islamică din Irak a dus această ţară spre un
unilateralism inacceptabil pentru Occident, Afghanistanul a devenit fief-ul
organizaţiilor şi reţelelor teroriste, structurile de informaţii create cândva în
Pakistan şi extremismul musulman din zonă au dus la intensificarea
acţiunilor teroriste din India şi la activarea zonei Kaşmirului, uigurii din
Xianjiang şi musulmanii din Indochina şi din Asia Centrală au apelat la
metode violente pentru a-şi impune voinţa şi interesele, în timp ce
conflictele din Orientul Apropiat, îndeosebi din Liban, din zona
palestiniană, din zona kurdă s-au intensificat, barajele turceşti de pe Tigru şi
Eufrat au creat o nouă problemă complicată 6 , care putea să genereze sau să
amplifice războiul apei, în timp ce conflictul israeliano-palestinian nu a
primit încă o rezolvare acceptabilă. Toate aceste realităţi evoluează
396
Pericole, ameninţări, reacţii
Regele Abdallah al Iordaniei nu a participat la summit-ul arab de la
Alger din martie 2005, la care s-a aflat şi preşedintele sirian Bachar al-
Assad. Monarhul haşemit a atacat în mod direct Damascul, acuzând Siria că
reprezintă, împreună cu Iranul şi organizaţia Hezbollah, „principala
ameninţare împotriva stabilităţii din Orientul Mijlociu“ 7 . Această declaraţie
a fost făcută în faţa comunităţii evreieşti americane, ceea ce reprezintă o
mare ofensă adusă Damascului şi Teheranului.
Siria şi Iranul rămân ostile în continuare reglementării conflictului
cu statul evreu. Regele Iordaniei a precizat că l-a avertizat pe Ariel Sharon
să fie foarte atent la cine îl atacă, pentru a nu confunda ţintele împotriva
cărora trebuie să riposteze. Cu alte cuvinte, nu palestinienii trebuie atacaţi,
ci Hezbollahul. Regele iordanian este convins că evenimentele din zonă sunt
concertate, atacurile efectuate de Hezbollah urmărind să distragă atenţia
lumii de la evenimentele din Liban. El spune, de asemenea, că a împiedicat
6 După patru ani de negocieri, Israelul a semnat, la începutul lunii martie, un acord de principiu
cu Turcia pentru a importa apă din această ţară. Astfel, Turcia va livra, cam după doi ani de la
semnarea acordului, anual Israelului 50 de milioane de metri cubi de apă, totalizând un miliard,
timp de 20 de ani, ceea ce reprezintă doar 3 % din consumul de apă din această ţară. Preţul de
producţia al apei în Turcia va fi de 13-18 cenţi pe metru cub, iar transportul va costa cam 70-80
cenţi. Deci costul final pe metru cub va fi de 1 dolar pe metru cub, adică de două ori mai mult
decât cel al apei produse de o uzină ce se va construi în Israel.
7 http://www.liberation.fr/page.php?Article=284739