PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

primordială a statelor din sistemul de „securitate prin cooperare”. Promovarea
activă a stabilităţii se realizează printr-o diversitate de modalităţi,
inclusiv, în ultimă instanţă, recurgerea la forţă.
Aceste patru elemente ale modelului de „securitate prin cooperare”,
îmbinate într-un cadru practic, formează un sistem real şi eficace de
securitate. Sigur, pentru realizarea lui, este necesar ca statele democratice
care îl formează să aibă voinţa de a coopera strâns între ele şi de a se
extinde, iar dacă este cazul, de a interveni în zonele din afara teritoriului lor,
când pacea şi securitatea comună sunt afectate. Succesul oricărui sistem
internaţional de securitate se bazează pe o conducere unitară şi puternică, pe
disponibilitatea de a face compromisuri şi pe hotărârea membrilor săi de a
persevera în orice condiţii.
Evoluţia, în general pozitivă, a securităţii globale a confirmat că
succesul acţiunilor şi stabilitatea pot fi numai rezultatul cooperării
multidimensionale a comunităţii internaţionale – în primul rând, prin
punerea în valoare a dialogului în cadru instituţionalizat şi prin activarea
rolului decisiv pe care principalele organizaţii internaţionale îl au în
definirea stării de securitate a lumii.
a) Într-un context internaţional adesea schimbător, NATO
deţine un rol esenţial în întărirea securităţii euro-atlantice după încheierea
„războiului rece”, rolul său politic fiind în creştere. Deşi lista operaţiilor
conduse de NATO este deja impresionantă, presiunile pentru a accepta mai
multe misiuni sunt din ce în ce mai puternice. Din multe puncte de vedere,
Alianţa a devenit victima propriului succes, fapt care îi face pe analiştii din
domeniul securităţii, şi chiar pe Secretarul General al ONU, Kofi Annan, să
contribuie din ce în ce mai mult la rezolvarea dificilelor probleme ale lumii.
Există, totuşi, limite ale capacităţii Alianţei de a disloca forţe. Neajunsurile
evidente în domeniul capabilităţilor trebuie eliminate, dacă NATO
intenţionează să devină un manager eficace al crizelor, cu o capacitate
rapidă de reacţie şi vocaţie globală, în situaţia în care toţi aliaţii acceptă o
asemenea perspectivă.
Începând cu Summit-ul de la Praga, NATO a investit timp şi
eforturi considerabile în transformarea sa militară. Acestea includ
reformarea structurii de comandă, înfiinţarea Forţei de Răspuns a NATO şi
supravegherea implementării reformelor rezultate din Angajamentele în
domeniul Capabilităţilor de la Praga, care au fost concepute pentru a conferi
Alianţei capabilităţi de natură expediţionară sporite.
Totuşi, dacă aliaţii doresc ca NATO „să acţioneze acolo unde se
află o ameninţare”, aceştia trebuie să-şi uniformizeze mai mult procesele
politice şi operaţionale de luare a deciziilor în cadrul Alianţei. Multe din
dificultăţile legate de capabilităţile cu care NATO se confruntă în prezent ar
putea fi rezolvate relativ simplu, dacă aliaţii ar elimina sau cel puţin ar
reduce frecventele restricţii sau prevederi limitatoare privind modul în care
pot fi întrebuinţate trupele şi mijloacele care constituie contribuţiile lor.
Acestea includ limitele privind posibilitatea de utilizare a unui anumit
mijloc sau a trupelor dintr-o anumită ţară contributoare şi nu permit
implicarea trupelor în anumite activităţi, cum ar fi cele care presupun acţiuni
de control asupra cetăţenilor. Efectul acestor restricţii este acela de a
complica sarcinile operaţionale ale comandanţilor şi de a face necesară
dislocarea unor forţe şi capabilităţi adiţionale care să le compenseze.
În prezent, se află în discuţie ideea de a stabili obiective-ţintă în
privinţa gradului de întrebuinţare şi a rezultatelor. Aceasta implică, de la bun
început, ca naţiunile să se angajeze să disloce în operaţiile Alianţei un
anumit procentaj din forţele pe care le deţin şi reprezintă, desigur, un bun
punct de plecare, dar sunt necesare în continuare mecanisme mult mai
eficiente pentru a transforma capabilităţile în angajamente operaţionale
concrete, astfel încât, atunci când NATO ia decizia politică de a executa o
anumită misiune, Alianţa să aibă la dispoziţie combinaţia corespunzătoare
de forţe şi mijloace pregătite pentru a fi trimise în teren.
Acestea ar putea presupune o bază mai mare pusă pe forţe
permanente şi formaţiuni multinaţionale cu un grad înalt de operativitate
necesar dislocării rapide pe principiul rotaţiei, o specializare sporită pe roluri
şi aranjamente noi de finanţare, astfel încât aliaţii să împartă povara
crescândă a unei game din ce în ce mai extinse de angajamente operaţionale.
Chiar dacă NATO va fi sau nu, în cele din urmă, direct implicat în
stabilizarea Irakului, este cert că probabilitatea de solicitare pentru
desfăşurarea de operaţii de tipul celor pe care Alianţa le execută în prezent
nu va scădea, ci, dimpotrivă, va creşte în următorii ani. Pentru a fi un
manager eficace al crizelor la nivel global, NATO are nevoie de o transformare
operaţională internă, pentru adaptarea procedurilor şi mecanismelor
existente la noile cerinţe şi pentru a ne putea asigura că aliaţii îşi dublează
angajamentele politice cu capabilităţile militare corespunzătoare.
b) ONU a adus contribuţii deosebite la securitatea şi
stabilitatea euroatlantică. Consiliul de Securitate al ONU are în continuare o
răspundere recunoscută în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
deţinând, şi în anii următori, un rol important în edificarea securităţii şi
stabilităţii mondiale.
În proiectul de reformă a acestei organizaţii mondiale, dat
publicităţii la 21.03.05, se prevede:
- extinderea de la 15 la 24 a numărului membrilor
Consiliului de Securitate, pentru a corespunde actualei
situaţii geostrategice;
371
372