PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

confruntăm, în continuare, cu posibilitatea declanşării de conflicte regionale,
cu problema proliferării armelor de distrugere în masă şi cu o serie de
ameninţări non-tradiţionale, transnaţionale şi imprevizibile la adresa
securităţii.
Actualul mediu de securitate este caracterizat de câteva tendinţe,
reprezentate prin ameninţările geopolitice şi militare cu care naţiunile şi
forţele armate se vor confrunta pe termen mediu şi lung. Evoluţia mediului
de securitate la nivelurile zonal, regional şi global a impus tuturor statelor o
reconsiderare a conceptului de securitate şi înţelegerea lui ca o stare
generală a societăţii în care libertăţile şi drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, democraţia constituţională şi interesele fundamentale ale statelor
sunt asigurate şi garantate.
Mediul de securitate actual are două caracteristici fundamentale, şi
anume: cea a „erei informaţiilor” şi cea a dezvoltării arhitecturii de
securitate. În acelaşi context, mediul de securitate la început de secol XXI
va cuprinde ţări care se află în proces intens de dezvoltare, unele dintre ele
cu economii post-industriale, altele încă cu economii industriale şi altele în
epoca pre-industrială. Analizând fenomenele care se manifestă la acest
început de secol şi de mileniu, putem afirma că pieţele şi activităţile
economice vor fi de natură transnaţională („globalizată”), transformările
economice şi globalizarea trebuind incluse în concepţia naţională de
securitate.
Problemele transnaţionale constituie provocări - de care trebuie să
ţină seama atât guvernele naţionale, cât şi sistemele politice - care includ:
‣ problemele de mediu şi resursele globale;
‣ pieţele de deschise şi rata variabilă de schimb;
‣ forţa de muncă şi capitalul – ca instrumente globale;
‣ comerţul, ca o componentă majoră a veniturilor naţionale;
‣ proliferarea armelor şi tehnologiilor nucleare;
‣ confruntările dintre culturi şi valori;
‣ conflictele intrastatale/conflictele interstatale;
‣ implicarea semnificativă a noilor mijloace globale de mediu.
Sfidările induse de procesul globalizării, suprapunerea acestuia cu
tendinţele spre regionalizare şi fragmentare generează noi ameninţări şi
vulnerabilităţi. Multiplicarea continuă a numărului de entităţi ce acţionează
pe scena globală, prin afirmarea actorilor non-statali, conduce la creşterea
complecşităţii procesului de combatere a ameninţărilor la adresa statelor.
Acestor provocări trebuie să li se răspundă cu forme noi de solidaritate,
capabile să gestioneze un spectru larg de ameninţări, cu o gamă variată de
manifestare a acestora cum sunt: tensiunile etnice, traficul de droguri,
substanţe radioactive şi fiinţe umane, criminalitatea organizată, instabilitatea
politică a unor zone de influenţă şi altele. Putem sublinia în acest sens că
„securitatea prin cooperare” poate deveni un fundament solid pentru un
viitor mai paşnic şi mai armonios, combinând patru elemente esenţiale ale
securităţii: securitatea individuală, securitatea colectivă, apărarea colectivă
şi promovarea stabilităţii.
Securitatea individuală, promovarea şi apărarea libertăţilor
fundamentale ale individului, constituie nucleul de la care trebuie să
pornească toate celelalte forme de securitate. Într-o epocă de interconectivitate
tot mai accentuată între state şi popoare, grija pentru securitatea
individului într-un stat a devenit interesul imediat şi direct al comunităţii
internaţionale. Promovarea şi apărarea drepturilor omului este o valoare
esenţială, pe care se bazează sistemul de „securitate prin cooperare”, o
convingere de nezdruncinat a membrilor săi de a susţine şi menţine
securitatea individuală a propriilor cetăţeni şi a celor ai partenerilor de grup.
Securitatea prin cooperare reprezintă conceptul de securitate
colectivă, de apărare împotriva ameninţărilor şi agresiunii cu ajutorul
membrilor din sistemul de „securitate prin cooperare”. Securitatea colectivă
mai presupune şi o strânsă cooperare între statele membre împotriva
ameninţărilor comune. Securitatea colectivă este orientată spre interior, cu
scopul de a garanta starea de siguranţă în interiorul unui grup de state
suverane (ONU şi OSCE).
Apărarea colectivă este orientată spre exterior, în vederea apărării
membrilor săi împotriva agresiunilor externe. Organizaţiile de apărare
colectivă au apărut pe timpul războiului rece. Astfel, NATO, UE, CENTO,
SEATO şi Pactul de la Varşovia au apărut după cel de-al doilea război
mondial. Apărarea colectivă angajează toate naţiunile semnatare ale
tratatului. În acest context, vorbim de protecţia reciprocă – o trăsătură
esenţială a unei organizaţii de „securitate prin cooperare”, care, spre
deosebire de ONU sau OSCE, oferă membrilor săi organizaţia de securitate
„puternică” din punct de vedere militar. Adică, promite protecţia militară
reală şi credibilă împotriva agresiunii sau ameninţării cu agresiunea din
afara sistemului.
Promovarea stabilităţii este o componentă a „securităţii prin
cooperare”, care reprezintă în esenţă promovarea activă a stabilităţii în sfera
frontierelor statelor care formează sistemul de „securitate prin cooperare”.
Instabilitatea în zonele adiacente teritoriului sistemului de „securitate prin
cooperare” sau, ceva mai departe de acesta, care ar putea ameninţa
securitatea membrilor săi devine o problemă foarte gravă. Stabilitatea poate
fi ameninţată de pericolul unui conflict între state, dar şi de încălcări în masă
ale securităţii individuale în statele învecinate. Modul de a realiza, restabili
şi menţine stabilitatea în lumea care le înconjoară trebuie să fie preocuparea
369
370