PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

domeniul politic poate fi integrat în structurile Uniunii Europene, iar
naţiunile se retrag pe „teritoriul autoafirmării culturale” [Tudor, în
Niculescu, 183]. Riscul insecurităţii identitare (posibil în cazul unei integrări
pe baze etno-culturale) e astfel îndepărtat, dacă identitatea europeană e
realizată pe baze politice, de stat.
Ajungem într-un punct al discuţiei în care devine necesar să
prezentăm propriile ipoteze privind dimensiunea culturală a securităţii
naţionale. Modelul sociocultural al identităţii securitare propus de noi merge
pe linia ridicării limbii la rangul de nucleu dur al unei culturi. Ea, limba, e
„refugiul sensului identificabil”, ea „stabileşte o frontieră naţională
invizibilă, mai puţin arbitrară decât cea a teritoriului şi mai puţin exclusivă
decât cea a etniei” [Castells, 70]. Înţelegem limba drept o cristalizare a
notelor definitorii ale unui popor, ca suport al conştiinţei despre sine. Plasăm
structura lingvistică în centru. Reprezentările sociale urmează nucleului, iar
ultimul strat, cel mai aproape de atacurile altor culturi, cel mai vulnerabil, e
cel al comportamentelor şi stilurilor. Suprapunem peste acest model pe cel
al structurii de adâncime (unde se află valorile prime, unde găsim unicitatea,
specificitatea, identitatea) şi de suprafaţă (cu reprezentările manifeste ale
identităţii sau cu disimulări ale ei). Trimitem în exterior proiecţii ale
structurii profunde, de adâncime, şi oferim/sacrificăm structurile de
suprafaţă pentru a fi modificate. Susţinem că puterea unei culturi se măsoară
în puterea sa de derivare, de multiplicare, chiar dacă în cheie minoră, a
formelor pe care şi le-a închipuit pentru a-şi transmite valorile. Aşa cum în
limbă, în vocabularul fundamental, intră acele cuvinte cu mare capacitate de
derivare, care prin aceasta îşi dovedesc puterea de a crea noi cuvinte, putem
vorbi de puterea de derivare a unui model cultural. Exacerbarea
superiorităţii culturale proprii poate transforma cultura într-una agresoare,
cu tendinţe hegemonice de replicare.
Considerăm că o cultură agresată se poate apăra împotriva asaltului.
Chiar dacă stratul ultim, cel al comportamentelor, poate fi erodat prin
presiuni contextuale, limba e în continuare păstrătoarea sensului, a identităţii
culturale. În confruntarea cu un alt model cultural, se pot pierde aceste
caractere periferice, dar nu cele fundamentale. Când are loc un proces de
derivare, primele se transmit tocmai trăsăturile marginale, manifestarea cea
mai vizibilă şi adesea cea mai supărătoare a mentalităţii. În procesul de
derivare, cultura agresoare găseşte un alt nucleu extrem de viu şi activ,
limba culturii agresate, de unde inadecvarea. O naţiune astfel atacată se află
într-un impas de securitate. Ea trebuie să îşi redefinească valorile şi să îşi reafirme
identitatea prin propriul model cultural, cel fixat prin tradiţie.
Presiunea contextuală poate fi diminuată, credem noi, prin re-descoperirea
diferenţei specifice şi prin conştientizarea pragului de minimă rezistenţă al
modelului. O limbă nu mai poate fi atacată în fondul ei principal. Există
totuşi un punct vulnerabil: semantica. Odată modificate sensurile cuvintelor,
cele care surprind cel mai bine mentalitatea unui popor, poate începe
coruperea limbii şi, implicit, coruperea mentalităţii unice, cristalizate în
limbaj. Reflecţia asupra semanticii poate fi modalitatea de oprire a
agresiunii. Ataşamentul faţă de un sens va fi, în timp, un ataşament faţă de
un concept (găsim sprijin în susţinerea acestei idei în teoria lui Noam
Chomsky referitoare la învăţarea timpurie a categoriilor gramaticale. După
cum un copil încadrează precis fiecare cuvânt nou în categoria gramaticală
corespunzătoare, tot aşa se face şi o încadrare semantică a cuvântului.
Individul se va ataşa de sensurile cuvântului, aşa cum i s-au cristalizat în
contextul cultural respectiv. Mai târziu, sensul va putea fi mai uşor corelat
cu realitatea socială - afirmăm aceasta în continuarea ideii reprezentanţilor
Şcolii de la Palo Alto privind limbajul încadrat social, numirea ca atitudine
socială, comunicarea ca fenomen de construcţie socială. Astfel, un concept
învăţat întâi ca sintagmă încadrabilă lingvistic şi care îşi găseşte apoi
aplicare socială determină un anumit răspuns în plan social. Limbajele
diferite trădează angajamente cognitive diferite şi, prin urmare, răspunsuri
diferite la realitatea socială).
Cultura agresată poate distruge potenţialul periculos al agresorului
prin ceea ce noi numim învăţarea „imperfectă” a limbii acestuia, limbă care
trebuie totuşi învăţată drept limba celui mai puternic dintr-o anume perioadă
istorică. Oprirea asupra stratului pragmatic al limbii agresoare şi ignorarea
semanticii e cheia unei apărări inteligente. Reducerea limbii la un instrument
de comunicare şi refuzul de a însoţi învăţarea de o reflecţie asupra
mentalităţii pot duce la o slăbire a puterii de derivare a modelului. Accentul
asupra funcţiei limbii, şi nu asupra sensului său, poate echivala cu o
supravieţuire într-o lume globală cultural.
Sunt destui cei care se tem de consecinţele catastrofale în planul
fiinţei ale culturilor poluatoare contemporane. O scurtă privire asupra altor
încercări asemănătoare, mai vechi sau mai noi, de impunere a valorilor altor
culturi declarat sau real superioare i-ar putea linişti întrucâtva. Oricât de
atrăgătoare sunt formele vizibile ale unei culturi, oricât de real pare a fi
ataşamentul faţă de stilurile aduse de acestea, mai e mult până la planul
profund al limbii.
Ideea generoasă a pluralităţii surselor de autoritate poate susţine
distincţii operate la nivelul discuţiei despre supravieţuirea statului-naţiune:
puterea sa asupra spaţiului şi duratei istorice (prin asumarea tradiţiei şi
(re)construirea identităţii naţionale) poate fi pe cale să se piardă, dar
influenţa sa rezistă, în ciuda presiunii din partea identităţilor plurale, definite
de subiecţi autonomi [Castells, 296]. Aceeaşi idee însă poate fi recuperată în
365
366