PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

pregătirea populaţiei pentru impactul cultural al integrării europene şi euroatlantice”,
iar unul din interesele naţionale care trebuie afirmat, realizat şi
protejat este „afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte
a comunităţii de valori democratice”). Statul urmăreşte ameninţările la
adresa suveranităţii. Societatea/naţiunea e vulnerabilă în plan cultural.
Uniformizare, sărăcire, „convergenţa cel puţin parţială a gusturilor”
(sau, pe numele său mai polemic, „californizare”, cum amendează Kenichi
Ohmae amestecul obiceiurilor şi preferinţelor – în Gardels, 198), acestea par
să fie atributele triste ale globalizării culturale, care „transformă contextul şi
mijloacele prin care sunt produse şi reproduse culturile naţionale” [Held,
373]. Ca în orice discuţie despre globalizare, atitudinile extreme proclamă
fie omogenizarea lumii sub influenţa consumismului occidental
(presupunere care pecetluieşte ideea unui public pasiv), fie neputinţa certă a
culturii globale în raport cu cele naţionale. Culturile se confruntă, iar
diferenţele devin mai pregnante, susţin hiperglobaliştii şi scepticii. Fluxurile
culturale duc la hibrizi culturali şi la noi reţele culturale globale, intervin,
împăciuitori, continuând metafora reţelei, cei care încearcă să estimeze
impactul deplasărilor de imagini şi simboluri ce caracterizează perioada. E o
întreprindere ingrată aceasta, pentru că analiza difuziei culturale trebuie să
fie urmărită la nivelul infrastructurilor de producţie, transmitere şi receptare
culturală, presupunând că statele îşi creează astfel de structuri, conştiente
fiind că puterea culturală merită întărită.
Un astfel de context dominat de rapoarte de forţă impune reafirmări
ale identităţii, ca model de coerenţă şi perenitate. E meritul lui Manuel
Castells de a fi enumerat forme ale identităţii şi de a fi oferit o definire a
termenului în încercarea de a descoperi din ce se pot construi paradisuri
comunitare în societatea în reţea: „numesc identitate (când termenul se
aplică actorilor sociali) procesul de construire a sensului pornind de la un
atribut cultural, sau de la un ansamblu coerent de atribute culturale, care
capătă prioritate asupra tuturor celorlalte surse” [Castells, 17]. Identităţile
sunt surse de sens mai puternice decât rolurile, pentru că implică
interiorizare şi individualizare. Elementele de la care se porneşte în
construirea unei identităţi sunt diverse (istorie, geografie, memorie
colectivă, fantasme personale şi nu doar), dar sensul ultim se redefineşte în
funcţie de determinările sociale şi proiectele culturale ale timpului.
Identitatea-legitimantă, cea care creează societatea civilă, e acum în criză,
după cum e şi statul-naţiune, principala sursă de legitimitate. Identitateaproiect,
cea care produce subiecţi, permite actorilor sociali să îşi
redefinească poziţia în societate printr-o identitate nouă. Relevantă pentru
perioada actuală e identitatea-rezistenţă, cea care duce la formarea
comunităţilor şi care „elaborează configuraţii de rezistenţă colectivă”
împotriva unei opresiuni oarecare [ibidem, 20]. Fundamentalismul religios,
comunităţile teritoriale, exaltarea sinelui naţionalist sunt expresii ale acestei
identităţi. Astfel de comunităţi constituite cultural, pe bază religioasă,
teritorială, naţională, „devin surse de sens şi de identitate prin elaborarea de
noi coduri culturale pornind de la materiale istorice” [ibidem, 87]. Ele îşi
organizează rezistenţa rupând cu societatea civilă şi cu instituţiile statului,
închizându-şi frontierele, retrăgându-se în paradisuri comunitare.
Dacă rezistenţa culturală rămâne închisă în cadrele comunităţii şi
nu creează o identitate-proiect, se vlăguieşte în timp. Efectul ultim ar fi
„înrădăcinarea” (în termenii lui Guy Scarpetta), înţeleasă ca întoarcere la
izvoare, la miturile naţionale şi la eroi. Acestei ispite, a „refugiului în
comunitatea măruntă” [Scarpetta, 1997, 17], i se opune cosmopolitismul,
care aparţine experienţei „trecerii, a depăşirii identităţilor, a exploziei
limitelor, a smulgerii din pământ şi din mituri, a circulaţiei infinite a
numirilor” [ibidem, 21]. Leacul discursului politic al înrădăcinării ar fi
reevaluarea importanţei politice a culturii, pentru că, argumentează autorul,
nici fronturile politice şi nici naţionalismul nu pot ridica bariere circulaţiei
valorilor. În linia aceluiaşi refuz al localismului strâmt (preocupat de
elogierea cosmopolitismului, Scarpetta afirmă chiar că „nici o valoare nu
poate fi localizată”, „nici o limbă nu este întreagă” [ibidem, 23]) e pledoaria
lui Alex Soojung-Kim Pang, care reia argumentele lui G. Pascal Zachary,
din „The Global Me”: poţi avea „rădăcini”, dar şi „aripi”. Nu doar
naţionalitatea defineşte acum persoana, ci şi competenţele sale profesionale.
Categoriile etnice sunt, pentru identităţile hibride, resurse şi nu restricţii, iar
tradiţia poate fi inventată. Statele se întăresc cu ajutorul acestor identităţi
sociale mixte, iar naţiunile pot juca un rol critic în dezvoltarea globală, dacă
înţeleg să folosească istoria şi simbolurile naţionale pentru promovarea
coeziunii sociale, şi nu a discriminării.
Proiectele naţionaliste pot fi înfrânate de un „cosmopolitism
cultural incipient, care va aduce o provocare ideii de naţiune ca principală
comunitate culturală şi politică şi va cere relocalizarea puterii în alte
instituţii decât cele ale statului-naţiune”, propune Held [421], alăturându-se
discuţiei despre multiculturalism ca soluţie a păstrării identităţii în epoca
globală. Cum poate fi construit însă acesta în cadrele politice actuale rămâne
încă o problemă. Evoluţiile geopolitice impun integrarea în structurile
europene, susţin elitele. Elanul integrator e văzut însă de comunităţi ca sursă
de insecuritate identitară. O posibilă rezolvare vine tot din despărţirea
securităţii statale de cea societală (după diferenţierile operate de Waever).
Dacă identitatea naţională rămâne ancorată în categoriile clasice ale statuluinaţiune,
afirmarea naţională se face în plan politic şi cultural. Dacă însă
identitatea naţională evoluează ca „autoapărare culturală nonstatală”,
363
364