PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

2. Modelul global de securitate naţională
Arend Lijphart, în „Modele ale democraţiei – Forme de guvernare
şi funcţionare în treizeci şi sase de ţări”, a constatat, prin examinarea critică
a funcţionării tuturor caracteristicilor instituţionale ale statelor, că aproape
toate modelele pot fi şi trebuie îmbunătăţite, mai mulţi indicatori calitativi ai
democraţiei societăţilor, precum reprezentarea femeilor, egalitatea şi
participarea la vot (privite, în ansamblul lor, ca resursa intrinsecă a
securităţii unei naţiuni), reprezentând procese de investigaţie care oferă
elementele de bază în depistarea forţelor agregării locale şi globale.
Conceptul de securitate naţională este evidenţiat de literatura de
specialitate în domeniu, care îi consacră o gamă largă de definiţii şi
evidenţiază, totodată, conotaţiile sale principale, precum şi măsurile şi
acţiunile necesare realizării ei.
În opiniile politologilor americani, ruşi şi europeni, securitatea
naţională este definită prin perspectiva intereselor, a poziţiei pe care o ocupă
în raportul de forţe internaţionale şi a mijloacelor folosite. Politologii
americani consideră că o naţiune şi-a realizat securitatea numai în măsura în
care nu este în pericol să-şi sacrifice valorile esenţiale, dacă doreşte să evite
războiul, şi poate, dacă este ameninţată, să menţină aceste valori prin
victorie într-un astfel de război. Cu alte cuvinte, securitate înseamnă:
capacitatea unei naţiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu se
reuşeşte, de a câştiga un război pentru a nu-şi pierde integritatea şi
independenţa naţională.
În viziunea politologilor europeni, securitatea naţională are o
dimensiune obiectivă şi una subiectivă. Dimensiunea obiectivă denotă o
absenţă a ameninţărilor pentru câştigarea valorilor independenţă naţională,
păstrarea „modului de viaţă (american)” şi altele. În sens subiectiv,
securitatea naţională înseamnă „absenţa temerilor că astfel de valori vor fi
atacate”.
Alţi autori consideră că securitatea cuprinde „politica de apărare
tradiţională a unei naţiuni, precum şi acţiunile nemilitare ale unui stat pentru
a asigura supravieţuirea întregii sale capacităţi ca entitate politică în vederea
exercitării influenţei şi îndeplinirii obiectivelor sale interne şi
internaţionale”.
În concepţia lui Traeger şi Simonie, securitatea naţională este „acea
parte a politicii guvernamentale care are ca obiectiv crearea de condiţii
naţionale şi internaţionale favorabile protejării sau măririi valorilor naţionale
vitale împotriva adversarilor existenţi şi potenţiali”.
În proiectarea şi realizarea securităţii naţionale este necesar să se
identifice factorii mediului de securitate (politici, economici, sociali,
demografici, militari, ecologici etc.) care generează conflicte, violenţe,
război. Statele trebuie să fie pregătite să răspundă pericolelor iminente
existenţei lor, cum ar fi: atac cu forţe militare declanşat prin surprindere,
interzicerea accesului la materii prime vitale şi informaţionale.
Unii psihologi americani, cum ar fi Melvin Snall, concep
provocările la adresa securităţii naţionale ca având originea în trei surse
generale:
- ameninţări militare directe;
- tendinţe din domeniul economic, care intră în contradicţie cu
bunăstarea omului;
- provocări la „onoarea naţională”.
Fostul secretar de stat al apărării SUA, Robert McNamara, a lărgit
conceptul de securitate „naţională”, care era privită ca „problemă militară”.
Timp de mai mulţi ani, scopul principal al politicii de securitate naţională a
fost văzut ca o apărare a naţiunii de ameninţările făţişe la adresa
independenţei sale. Pentru statele lumii a treia, „securitatea înseamnă
dezvoltare”.
Astăzi, conceptul de securitate naţională, în literatura politologică
americană, dar şi în discursul politic, are în centru provocările şi
ameninţările de natură militară şi nemilitară care vizează interesele naţionale
în lume ale SUA.
Din perspectiva teoriei organizaţionale, securitatea reprezintă
„starea de echilibru dinamic macrostructural, intra şi inter-socioorganizări
de acelaşi nivel (stat-stat; structură suprastatală) şi cu sfere diferite de
cuprindere realizate prin corelarea proceselor organizate sau dezorganizate
şi managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie
afectate valorile (obiectivele) lor fundamentale, general acceptate, existenţa
lor ca entităţi şi posibilitatea lor de reproducere”.
Globalizarea şi mondializarea problemelor cu care se confruntă
omenirea accentuează corelaţia ce se stabileşte între diferite paliere (sfere)
de realizare a securităţii: pe de o parte, între securitatea individului
(cetăţeanului) şi securitatea naţiunii, iar, pe de altă parte, între securitatea
naţională şi sistemele de securitate regională, continentală şi globală.
Astăzi, mai ales în Europa, controversele stârnite între naţional şi
internaţional, înclină balanţa către ideea federalistă (integrarea într-o
structură de securitate colectivă, în care statele îşi pierd, în mod treptat, rolul
de actori în relaţiile internaţionale).
Securitatea naţională a României presupune realizarea unei stări de
echilibru relativ stabil a sistemului social, în care individul, grupurile de
347
348