PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

ezultă dintr-un efort de axiomatizare a obiectului studiat şi are ca scop o
interpretare – aparţinând cercetătorului – a acesteia.
Utilizarea modelelor în sociologie este la fel de veche ca sociologia
însăşi.
Un timp s-a încercat construirea de modele prin analogie, în special
prin asimilarea fenomenelor sociale cu un mecanism sau cu un organism;
era vorba de modelele materiale, concepute plecând de la observarea
structurilor existente în realitate; astfel, când analizăm stratificarea socială,
sau când este descrisă evoluţia societăţilor prin analogie cu ciclul vieţii
umane, se recurge la un model material.
Elaborarea modelelor formale, precum cel al securităţii naţiunilor,
pe care le-am putea defini ca „o construcţie simbolică şi logică a unei situaţii
relativ simple, elaborată mental şi înzestrată cu aceleaşi proprietăţi
structurale ca şi sistemul factual original” reprezintă elementul teoretic aflat
la baza proiectării modelului de securitate al naţiunilor.
Expresia de model formal este rezervată în mod frecvent modelelor
matematice, care apelează la reprezentări cifrate ale realităţii şi care
stabilesc între aceste date raporturi care se exprimă prin ecuaţii. În acest
context, Naslin (citat de Le Moigne, 1977) opina că „un model al unui
fenomen sau al unui proces este în principal un mod de reprezentare care
permite, pe de o parte, analiza tuturor observaţiilor făcute, iar pe de altă
parte, prevederea comportamentului sistemului în condiţii deosebite faţă de
cele care au dat naştere observaţiilor”. Astfel, matematic – experimental ori
simulabil – sau calitativ, un model este, în primul rând, un ajutor în gândirea
teoretică. Prin necesitatea formalizării, deci a exactităţii, care conduce
elaborarea sa, el permite evaluarea coerenţei interne, echivalarea cu obiectul
şi desprinderea tuturor consecinţelor, fiind, într-o perspectivă operaţională,
un sprijin în acţiune.
În sensul dat anterior de Dicţionarul de Sociologie, sub aspect
metodologic, securitatea naţiunilor a reprezentat o preocupare constantă a
colectivităţilor umane de-a lungul existenţei lor. Necesitatea asigurării
progresului material şi spiritual împotriva ameninţărilor externe s-a
dezvoltat odată cu apariţia omului, care s-a îngrijit de securitatea sa, aşa cum
s-a îngrijit de hrana sau de adăpostul său.
Noţiunea de securitate semnifică situaţia în care o persoană, grup
de persoane, stat, alianţe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual
sau în înţelegere cu alţi actori, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi
interesele lor fundamentale nu sunt primejduite. Dacă termenul de securitate
semnifică linişte, sentimentul de a fi în afara pericolelor, de a fi protejat,
insecuritatea este termenul opus securităţii şi presupune teama, sentimentul
de pericol şi risc, impresia de a fi ameninţat, libertatea îngrădită. Proiecţia
securităţii se realizează la toate nivelurile de organizare socială, individ –
grup – stat – alianţe, şi include toate domeniile vieţii sociale: politic,
economic, social, militar, demografic, ecologic, cultural etc.
Metodologia proiectării securităţii revine, ca atribut, puterii politice
şi trebuie să ţină cont de următoarele criterii cumulative:
- să fie acţiune a statului, desfăşurată pe baza unui sistem
normativ;
- să fie de competenţa unor instituţii ale statului;
- puterea politică să fie legitimă şi să primeze supremaţia legii;
- întemeierea acţiunilor pe un sistem de valori acceptate de către
societate;
- respectarea drepturilor omului, în conformitate cu reglementările
internaţionale la care statul este parte;
- să nu producă insecuritate altor entităţi.
În cuprinsul aparatului categorial specific proiectării securităţii
intră termeni precum: risc, ameninţare, pericol, stare de securitate, agresiune,
conflict, interese naţionale, vulnerabilitate, obiective de securitate,
sistem de securitate, mediu de securitate etc.
Pericolul poate fi considerat ca o stare, o situaţie creată ca urmare a
punerii în primejdie a existenţei sau integrităţii. Pericolul există indiferent de
voinţa noastră. El poate lua naştere în confruntarea cu riscurile pe care ni le
asumăm atunci când proiectăm şi desfăşurăm o acţiune, după o ameninţare
prealabilă sau direct.
Riscul exprimă posibilitatea deteriorării stării de normalitate,
prezenţa unor factori activi sau potenţiali care pot afecta mediul de
securitate şi evoluţia către ameninţare şi pericol. În condiţiile în care agentul
decident dispune de toate pârghiile de intervenţie şi îşi menţine capacitatea
de control, avem de-a face cu un risc calculat. În momentul în care acţiunea
factorilor nu mai este controlată, iar elementele sistemului, în relaţiile dintre
ele, încep să fie afectate, avem de-a face cu începutul unei stări de criză. În
situaţia în care nu s-au găsit soluţiile pentru eliminarea cauzelor care
generează riscurile, dar sunt menţinute stările tensionale sub valoarea
maximă de manifestare a disfuncţiilor în limita stării critice, securitatea
sistemului nu este afectată. Ruperea echilibrului dintre forţele aflate în
opoziţie înseamnă trecerea din sfera riscurilor în cea a pericolelor şi
ameninţărilor.
Ameninţarea la adresa societăţii este considerată manifestarea
intenţiei de afectare a valorilor fundamentale ale adversarului.
Riscurile şi ameninţările la adresa proiectării securităţii sunt în
relaţie dialectică cu resursele la dispoziţie, pentru a le face faţă şi a le
contracara.
345
346