PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

ceiurilor unei naţiuni. În concepţia lui Weaver, criteriul relevant al
securităţii este supravieţuirea, prin urmare, criteriul ultim de supravieţuire a
societăţii este identitatea (naţională în special), iar criteriul supravieţuirii
statului este suveranitatea 4 . Realităţile lumii de azi creează astfel un nou
sector al securităţii – securitatea societală/culturală - şi un nou obiect al
acesteia – naţiunea/societatea. În mod clasic, statul şi reprezentanţii săi
deţineau monopolul exclusiv în problemele de securitate. În prezent, noi
actori sociali – societăţi diverse, grupuri etnice, minorităţi, biserici, grupări
teroriste, ecologişti, partide politice – pot face apel la discursul securitar 5 în
momentul în care se simt ameninţaţi.
Din perspectiva integrării, matricea identitară de tip naţional sau
etno-cultural poate acţiona ca o frână în calea procesului sau poate da
naştere la conflicte. Cum nu există o matrice identitară europeană, care să
servească drept catalizator al integrării, aceasta trebuie construită. Dezbaterile
şi deciziile europene pe teme ale drepturilor omului, cetăţeniei
europene conturează tendinţa de a construi această identitate europeană pe
baze politice, de stat, raţionale şi juridice. În felul acesta, naţiunea rămâne
cantonată în sfera identităţii culturale, nu intră în opoziţie şi nu poate să se
simtă ameninţată de noua identitate politică europeană. În cadrul creat,
identitatea culturală se poate manifesta şi afirma plenar.
Crizele de identitate au potenţialul de a se transforma în crize de
securitate. La nivel global, o altă formă de manifestare a crizei identitare
este fundamentalismul religios. Globalizarea pune sub semnul întrebării
valorile şi identităţile locale, confruntând societăţile cu provocări la care
acestea trebuie, într-un fel sau altul, să răspundă. În opinia lui Castells 6 ,
fundamentalismul religios, care a existat pe parcursul întregii istorii a
umanităţii, se dovedeşte a fi extrem de puternic în societatea de tip reţea, el
reprezentând cea mai importantă sursă de construire a identităţii. Bunăstarea
şi democraţia sunt puternice surse de securitate.
Dar actorii sociali excluşi din reţelele globale ale puterii şi bogăţiei
simt un acut sentiment de frustrare. Incapacitatea de adaptare la cerinţele
unei lumi care cunoaşte transformări uriaşe, frustrarea cauzată de sărăcie,
lipsa instituţiilor şi a exerciţiului democratic, lipsa de deschidere faţă de o
lume care pune o multitudine de probleme complexe determină regresul spre
un teren familiar, cantonarea încrâncenată în valorile tradiţionale, ridicate la
rangul de valori absolute. Principala alternativă o reprezintă comunităţile
culturale pe baze religioase, naţionale şi teritoriale. În concepţia lui Castels,
aceste comunităţi culturale se construiesc pe coordonatele a trei
caracteristici:
1. sunt reacţii la tendinţele sociale predominante;
2. iniţial sunt identităţi defensive care funcţionează ca refugiu
împotriva unei lumi ostile;
3. se constituie cultural, în jurul unui set de valori specifice, marcate
de coduri specifice de auto-identificare: comunitatea de credincioşi,
simbolurile naţionaliste, geografia localităţii 7
Ca tip de identitate, Castels defineşte fundamentalismul religios
drept identitate de rezistenţă, o rezistenţă colectivă împotriva opresiunii, pe
baza unei identităţi clar definite istoric, prin inversarea judecăţii de valoare
şi accentuarea graniţelor. El avansează ipoteza că, în societatea de tip reţea,
identitatea de rezistenţă ar putea fi principala sursă de schimbare socială.
Este posibil ca din aceasta să rezulte noi subiecţi – agenţi colectivi de
transformare socială şi, în felul acesta, identitatea de rezistenţă a comunităţii
să dea naştere unei identităţi de proiecţie. Dar pentru că emergenţa identităţii
de proiecţie nu este o necesitate istorică, este foarte posibil ca, în general,
comunităţile să rămână cantonate în limitele rezistenţei lor culturale. Pentru
a face saltul de la cantonarea în trecut la deschiderea spre viitor,
comunităţile trebuie să treacă printr-un proces de conştientizare şi
schimbare, transformându-şi atitudinea faţă de diferenţă, văzând în ea nu
alteritate, separare şi opoziţie, ci un atribut de valoare.
La începutul mileniului al treilea, într-o lume confruntată cu
probleme fără precedent, cultura se dovedeşte din nou a fi un element
hotărâtor. După cum demonstrează evenimentele la care suntem martori, în
mâinile factorilor politici ea poate deveni un catalizator şi susţinător al
securităţii sau un pericol la adresa acesteia.
Consideraţiile de mai sus devin demne de luat în consideraţie din
perspectiva integrării europene a României, a cărei societate a fost
preocupată întotdeauna de valorile naţionale şi care, după 1989, a trecut
printr-o criză identitară de proporţii. Integrarea europeană va presupune
eforturi deosebite din partea societăţii, nu în ultimul rând un efort de reevaluare
a identităţii naţionale şi culturale.
Pentru ca România să poată contribui economic şi politic la
edificiul european, şi chiar mai mult, pentru a putea să influenţeze la rândul
ei procesele de lărgire a Uniunii, este nevoie ca ea să evite capcanele
defensive ale crizelor identitare. Aşa cum România a dovedit că poate fi un
aliat de încredere, în misiuni de securitate în zone fierbinţi ale globului, ea
poate să-şi sporească securitatea şi prin afirmarea valorilor naţionale şi
culturale, contribuind la bogăţia şi diversitatea culturală a Europei.
341
342