PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

subiectiv sau care să garanteze atingerea unui anumit nivel de securitate în
mod obiectiv.
Lucrarea de faţă îşi propune să investigheze un aspect al relaţiei
dintre cultură şi securitate, şi anume modul în care cultura, ca modalitate
prin care indivizii şi colectivităţile îşi organizează şi îşi conceptualizează
identitatea în timp şi în spaţiu, se constituie drept suport sau obstacol în
realizarea securităţii.
În acest scop, două contexte sunt definitorii: modelul de securitate
westfalic, bazat pe state naţionale suverane, care dobândeşte pregnanţă în
Europa cu începere din secolul al XVIII-lea, şi contextul geopolitic actual,
caracterizat de fenomenele globalizării şi integrării, în care securitatea se
defineşte tot mai mult în termenii apărării colective şi securităţii
internaţionale.
Modelul westfalic, ce cuprinde perioada reglementărilor internaţionale
de după tratatele de pace din Westfalia din 1648, a dominat lumea
până la încheierea celui de-al doilea război mondial. Suveranitatea naţională
a statului, manifestată prin capacitatea de a guverna un teritoriu delimitat
clar de graniţe, a fost elementul esenţial. Statele suverane se caracterizau
printr-un aparat al puterii distinct, jurisdicţia asupra unui teritoriu bine
demarcat, monopolul puterii coercitive şi caracterul de legitimitate, conferit
de un nivel minim de sprijin din partea cetăţenilor. În această lume,
securitatea este definită ca asigurare a protecţiei graniţelor naţionale, fiind o
problemă exclusiv de competenţa statului şi a reprezentanţilor acestuia, care
o gestionează conform unor reguli clare.
Modelul westfalic oferea statelor un cadru pentru expansiunea
sistemului de state şi, concomitent, sprijinea dreptul fiecărui stat la acţiune
autonomă şi distinctă. Pe plan extern, statele naţionale suverane erau
concepute ca «ordini politice separate şi distincte», fără nici o autoritate
comună care să le limiteze activităţile. Ele îşi rezolvau disputele singure, şi,
nu în ultimul rând, prin forţă, stabilind relaţii cu alte state, dar în condiţii de
cooperare minimă, deoarece realizarea intereselor proprii (naţionale) se situa
mai presus de orice 2 .
În cadrul acestui model, apartenenţa la naţiune, împărtăşirea unor
atribute culturale, precum limba sau religia şi ideea unei istorii comune cu
rădăcini ancestrale, a constituit un liant extrem de puternic. În mâinile
oficialităţilor statului, cultura a devenit un factor de coeziune socială.
Organizaţiile statului s-au implicat activ în crearea unor infrastructuri
culturale care corespundeau frontierelor statului şi în răspândirea culturii
naţionale. Ele au dezvoltat şi susţinut financiar, sistematic, relaţii culturale
semnificative. De asemenea, au folosit limba naţională, sistemul de educaţie
şi presa pentru a defini şi consolida matricea identitară şi a inculca
sentimentul de apartenenţă naţională. Cultura, ca matrice identitară, a
constituit un factor de sprijin necontestat pentru securitatea naţiunii. Prin
împărtăşirea unor valori comune, prin sentimentul de apartenenţă, prin
definirea identităţii, cultura potenţează şi susţine securitatea.
În lumea de azi, statele naţionale au devenit tot mai profund
interconectate într-o reţea de legături şi transformări globale, în care reţelele
şi relaţiile transnaţionale au cuprins toate sferele activităţii umane. Graniţele
teritoriale nu mai despart acum oamenii sau bunurile, informaţiile sau
credinţele. Lumea nu mai este împărţită în entităţi mai mult sau mai puţin
omogene, delimitate clar, ci suferă procese de transformare profunde ale
modului în care se desfăşoară activităţile omeneşti, cu conexiuni şi
expansiuni temporale şi spaţiale dincolo de graniţe teritoriale, regiuni sau
continente. Noţiunile de securitate naţională şi militară suferă transformări
considerabile, pe măsură ce paleta ameninţărilor se extinde, de la cele
militare până la cele de ordin cultural şi ecologic, iar accentul cade tot mai
mult pe mecanismele cooperative de securitate şi apărare.
În acest context, problemele de identitate culturală se pun cu o şi
mai mare acuitate şi capătă o nouă pregnanţă în relaţie cu domeniul
securităţii. În Europa cuprinsă de febra integrării, statele europene îşi pun
probleme de identitate. Cultura naţională şi, îndeosebi, religia au devenit
extrem de importante din punct de vedere politic. În mod paradoxal, în timp
ce pentru elitele politice integrarea pare a fi o soluţie evidentă la problemele
geopolitice, economice şi, mai ales, de securitate, societăţile supuse
integrării pot resimţi o acută criză identitară, materializată prin reacţii
adverse. Crizele de identitate, naţionalismul, ca probleme profund
psihologice şi de natură afectivă, au un imens potenţial disruptiv şi pot frâna
procesul de integrare. „Identitatea a devenit astfel o miză a securităţii, o
politică înaltă” 3 . Crizele de identitate se manifestă la nivel european prin
„naţionalism regresiv” în aproape toate statele membre ale Uniunii
Europene, statul naţional şi valorile naţionale fiind un refugiu în faţa crizelor
interne ale societăţii moderne şi ameninţărilor externe, precum terorismul,
crima organizată sau migraţia. Problemele de securitate se transferă din sfera
statală şi a vieţii politice, domeniul lor preponderent de manifestare şi
gestionare, în sfera societăţii, identitaţii naţionale şi culturale. Iată de ce,
dintre cele cinci sectoare de securitate identificate de Barry Buzan, şi
anume, militar, politic, economic, al mediului şi societal, Ole Weaver
acceptă doar două tipuri de securitate: securitatea de stat – politică, militară
– şi securitatea societăţii/naţiunii (etno-culturală), subliniind faptul că
sectorul securităţii societale are o importanţă deosebită. Securitatea societală
se referă la stimularea controlului şi menţinerea identităţii naţionale
colective, a limbilor vernaculare, a culturilor tradiţionale, a religiilor şi obi-
339
340