PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

- Burgas – Alexandropolis (agreat de Rusia şi Bulgaria);
- Burgas – Bitola – Vlore (agreat de Germania, Bulgaria şi Rusia).
La concurenţă cu aceste trasee se află varianta Tbilisi – Baku –
Ceyhan (agreat de SUA, Anglia şi Turcia).
Acestor trasee, apreciate de specialişti ca fiind strategice, li s-a
adăugat şi propunerea concernului italian ENI, care, împreună cu firme
similare franceze şi româneşti, a ales alte trei variante de transport a ţiţeiului
caspic spre vestul Europei, astfel:
- România- Ungaria- Slovenia- Italia;
- România- Iugoslavia- Slovenia- Croaţia-Italia;
- România- Ungaria – Slovenia-Croaţia- Italia.
Toate variantele acestui oleoduct includ România şi Marea Neagră,
fapt ce conferă terminalului din Constanţa o importanţă aparte.
Va Lung. Români Ungaria Iugosla Sloveni Croaţia Italia
r. (km) a
via a
1 1333 57,85% 23,61% 0,00% 18,01% 0,00% 0,53
%
2 1286 45,58% 0,00% 16,06% 1,95% 32,43% 0,53
%
3 1421 57,85% 20,38% 0,00% 1,95% 25,97% 0,53
%
Din studiile şi calculele tehnice efectuate de specialiştii români a
rezultat că varianta România - Iugoslavia - Slovenia - Croaţia - Italia
(Trieste), în lungime de 1286 km, este varianta optimă, existând posibilitatea
utilizării şi a celui de-al doilea terminal la Marea Adriatică, cel de la
Omisalj.[2]
Capacitatea totală de transport ar fi de peste 33 milioane tone ţiţei
pe an.
În plus, specialiştii români au propus, pe baza calculelor hidraulice
şi economice, o soluţie tehnică de excepţie, menită să facă posibilă utilizarea
oleoductului într-un timp de doar câteva luni, cu investiţii minime.
Astfel, prin utilizarea actualului tronson de conductă de 20 ţoli,
Constanţa – Piteşti, şi a celui de 14 ţoli (variantă de rezervă), ambele
modernizate, ca urmare a vastului program de reabilitare a sistemului
naţional de transport ţiţei prin conducte, proiect început în anul 1994, cu
finanţare externă - împrumutul de 64 milioane de dolari fiind garantat de
Guvernul României -, şi finalizat în anul 2004, construirea a doar 180 km de
conductă între Piteşti şi Pancevo şi inversarea sensului de funcţionare a
pompelor de la Pancevo la Omisalj-Trieste (în prezent rafinăriile din
33
Iugoslavia aduc ţiţeiul din Adriatica spre Pancevo) ar face posibil
transportul ţiţeiului caspic spre vestul Europei.
Deşi această soluţie tehnico-economică de excepţie a fost susţinută
cu asiduitate de către Forumul „România la răscruce” încă din anul 1998,
proiectul nu a fost încă validat.
Prezenţa pe teritoriul unui stat a unor astfel de magistrale de
transport aduce, pe lângă numeroase beneficii economice, sociale, strategice,
şi evidente potenţiale stări de risc terorist şi ecologic. După atentatele
teroriste din 11 septembrie 2001 asupra WTC, Congresul SUA a hotărât
includerea magistralelor de transport ţiţei şi gaze de pe teritoriul american în
categoria obiectivelor strategice (alături de centralele hidro şi nuclearoelectrice)
şi adoptarea de măsuri de protecţie adecvate.
Atât actualele oleoducte ce aparţin SC CONPET SA Ploieşti, cât şi
preconizatul oleoduct Constanţa – Piteşti – Pancevo – Omisalj - Trieste
traversează aproape perpendicular marile cursuri de apă de pe teritoriul
României, iar un eventual sau deliberat accident tehnic ar produce un
adevărat dezastru ecologic al Dunării, pe ultimele sute de kilometri, până la
vărsarea în Marea Neagră.
Indiferent însă de riscurile induse de prezenţa oleoductului
caspiano-pontic-dunăreano-adriatic pe teritoriul României şi al celorlalte
state partenere, construcţia acestui mare obiectiv este mai mult decât
necesară, având în vedere criza petrolieră ce se prefigureză la orizont, preţul
tot mai ridicat al ţiţeiului prevestind vremuri deloc liniştite.
Cu perseverenţă şi puţină şansă, România ar putea exploata,
împreună cu Ucraina, într-o bună zi, marile rezerve de hidrocarburi din
platforma continentală a Mării Negre, când disputa privind Insula Şerpilor
se va fi încheiat, iar înţelepciunea şi nevoile celor două ţări vor fi mai
puternice decât raţiunile pentru care, în prezent, relaţiile celor două state
vecine sunt la fel de reci şi învolburate ca apa mării. Atunci, oleoductul
caspico-pontic-danubiano-adriatic se va dovedi mult mai util decât se poate
anticipa.
34
BIBLIOGRAFIE
1. René SÉDILOT, Istoria petrolului, Editura politică, Bucureşti, 1979.
2. M. RIZEA, Réhabilitation du système national de transport de
l'huile par conduites, comme résultat de l’interconnexion entre les politiques
des restructuration macro économique et les décisions stratégiques microéconomiques,
Iunie 2004, Editura A.N.I. BUCUREŞTI.
3. C. ZIDARU, L. STANCIU, N. DUMITRESCU, Din istoria
transportului ţiţeiului prin conducte, Editura SILEX, 1998.