PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Propulsarea Mării Negre şi a zonei adiacente în planul preocupărilor
strategice euro-atlantice reprezintă nu doar o cerinţă a interesului
global actual, dar şi o condiţie pentru evoluţia pozitivă a situaţiei politice,
garanţie a stabilităţii şi securităţii regionale şi mondiale 10 .
Reconfigurarea dispozitivului NATO spre estul continentului, prin
includerea României şi Bulgariei, plasează pentru prima dată cele şase ţări
riverane Mării Negre (Georgia, Rusia, Ucraina, Turcia, România, Bulgaria)
într-o poziţie de paritate numerică 3/3. În aceste condiţii, Marea Neagră
încetează să mai fie o mare aflată exclusiv sub influenţa ţărilor ex-sovietice,
ci devine o mare în care prezenţa Alianţei Nord-Atlantice, prin cele trei state
membre, nu mai este simbolică, ci substanţială 11 .
În acelaşi timp, existenţa în zonă a numeroase organisme de
cooperare regională (GUUAM, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est, Procesul de Cooperare a Statelor din Sud-Estul Europei, Iniţiativa de
Cooperare în Sud-Estul Europei şi Conferinţa miniştrilor apărării din Europa
de Sud-Est), care funcţionează sub cele mai înalte auspicii, ONU, OSCE,
NATO, UE, CSI etc., reprezintă repere solide pe baza cărora se pot dezvolta
noi iniţiative, inclusiv în domeniul securităţii şi apărării.
Implicarea efectivă a altor instituţii multilaterale, cum ar fi OSCE,
în ceea ce priveşte abordarea „conflictelor îngheţate” din nordul Mării
Negre, a Grupului de la Minsk sau negocierile legate de flancul sudic din
Tratatul cu privire la Forţele Convenţionale din Europa pot demonstra
valabilitatea conceptului „probleme regionale comune – soluţii prin cooperare
regională”. Cooperarea în cadrul Consiliului Economic al Mării
Negre, la care se adaugă celelalte iniţiative de colaborare regională pe
diferite domenii, de la ecologie şi protecţia mediului până la apărare,
combaterea terorismului şi crimei organizate, evidenţiază cu claritate că, în
paralel cu eforturile de integrare în NATO şi UE a statelor din zona Mării
Negre, se pot observa liniile directoare ale iniţierii unui sistem comun al
acestei regiuni.
Persistenţa conflictelor din regiune şi fragilitatea instituţiilor
naţionale sugerează că un sistem geopolitic funcţional în zona Mării Negre
nu se va realiza prea repede. În acest sens, se poate aprecia că, cel puţin pe
termen scurt şi mediu, Marea Neagră va fi încă o regiune euro-atlantică
insuficient dezvoltată şi, în consecinţă, va avea nevoie de un tratament
special, inclusiv de o strategie de securitate şi apărare, dublată de una de
dezvoltare economico - socială reală.
10 Ronald D. ASMUS, Bruce P. JACKSON, op. cit., p.23.
11 Colonel dr. Ion COŞCODARU, op. cit., p.56.
329
Pornind de la aceste raţionamente, considerăm că, pentru elaborarea
unei strategii specifice Mării Negre şi zonei adiacente acesteia, trebuie luate
în calcul aspectele factuale cu manifestări deja evidente, astfel:
• Necesitatea finalizării procesului de consolidare a păcii şi
stabilităţii în Europa. Includerea zonei Mării Negre în sistemul euro-atlantic
ar consolida acest sistem şi ar reprezenta un sprijin real în combaterea
multiplelor ameninţări la adresa păcii şi securităţii;
• Ameninţările la adresa securităţii euro-atlantice vor proveni,
probabil, din afara continentului, în special dinspre Asia Centrală şi Orientul
Mijlociu. Această zonă se constituie în surse şi trasee-cheie pentru crima
organizată transfrontalieră, puncte de transport pentru armament, narcotice
şi fiinţe umane şi, nu în ultimul rând, pentru terorism. Drumul tradiţional
comercial „al Mătăsii” este folosit azi pentru a aduce heroina pe pieţele
europene şi tehnologii periculoase pentru terorişti. În zonă, se află cele patru
„conflicte îngheţate” monitorizate de OSCE (Transnistria, Abhazia, Oseţia
de sud şi Nagorno-Karabah);
• Implicarea NATO în conducerea operaţiilor militare din
Afghanistan şi Irak, coroborată cu planurile de dislocare a bazelor militare
ale SUA din vestul Europei către centrul şi sud-estul continentului, atestă
deplasarea sferei de operaţii transatlantice către est, concomitent cu lărgirea
sferei de interes către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu;
• Extinderea UE introduce un nou factor de natură strategică
în regiune, prin includerea, în perspectiva următorului deceniu, a trei state
riverane Mării Negre (Bulgaria, România, Turcia) în zona de prosperitate a
pieţei unice şi în viitoarele aranjamente privind politica externă de securitate
şi apărare comună;
• Dezvoltarea relaţiilor UE cu F. Rusă, Ucraina, R. Moldova,
şi Georgia evidenţiază interesul în creştere al acesteia faţă de regiunea Mării
Negre, deschizând perspectiva concretă a includerii statelor din regiune în
procesul european de extindere, ceea ce conferă o nouă dimensiune
eforturilor de cristalizare a politicii externe comune a Uniunii Europene;
• Trendul pozitiv al relaţiilor dintre Federaţia Rusă, NATO şi
UE, precum şi parteneriatul strategic cu SUA, la care se adaugă cele dintre
Ucraina, cele două instituţii integratoare şi SUA, facilitează abordarea
constructivă, într-un cadru multilateral, a problemelor ce vizează securitatea
regională, îndeosebi combaterea ameninţărilor neconvenţionale şi
soluţionarea „conflictelor îngheţate”;
• Rolul important pe care continuă să îl joace în zonă
Federaţia Rusă şi influenţa acesteia asupra statelor formate din destrămarea
fostei URSS;
330