PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

dus la extinderea zonei de stabilitate şi securitate continentală şi a oferit
noilor săi membri condiţii favorabile dezvoltării democraţiei, aplicării
principiilor economiei de piaţă performante şi respectării drepturilor omului.
Pornind de la aceste considerente, nu putem să nu facem o analogie
între realităţile specifice anilor ’90 din centrul şi sud-estul continentului şi
cele din întreaga zonă a Mării Negre, care poate beneficia acum de
experienţa euro-atlantică acumulată pe parcursul ultimilor zece ani şi care,
pe fondul demersurilor concertate ale principalilor actori din zonă, ar putea
face posibilă nu numai elaborarea unei strategii coerente, durabile şi
eficiente, dar şi continuarea procesului integraţionist.
Condiţiile favorabile pentru materializarea acestor demersuri,
generate îndeosebi de glisarea interesului occidental către estul continentului,
precum şi de aplicarea noului concept strategic al Alianţei Nord-
Atlantice, trebuie exploatate cu inteligenţă şi pragmatism, pentru ca, în final,
întregul bazin al Mării Negre să fie racordat la schimbările majore ale
acestui început de mileniu.
Realităţi istorice ale Mării Negre şi zonei adiacente acesteia
Marea Neagră a fost întotdeauna, potrivit etapelor istorice parcurse,
zona de confluenţă dintre marile imperii: persan, roman, otoman şi ţarist. În
funcţie de puterea şi gradul de implicare al acestora în regiune, ea a fost,
rând pe rând, supusă intereselor vremii. A fost o punte de legătură şi o
frontieră, o zonă-tampon şi una de tranzit între Est şi Vest, între Sud şi Nord,
dar şi un drum pentru circuitele comerciale către pieţele de desfacere şi
regiunile bogate în resurse energetice 2 . Cu toate acestea, zona a fost în
permanenţă ignorată de Occident şi ocolită de planurile şi proiectele majore
ale marilor investitori strategici. Această situaţie şi-a pus amprenta asupra
mentalităţii şi educaţiei numeroasei şi eterogenei populaţii din regiune,
reflectată în toate domeniile vieţii sociale, de la natalitate şi producerea celor
necesare traiului la cultură, religie, filozofie, politică şi apărare.
În timpul Războiului Rece, zona a cunoscut o divizare
suplimentară, de data aceasta între comunism şi capitalism, având ca repere
cele două blocuri militare antagoniste, Tratatul de la Varşovia şi NATO. În
această perioadă, imaginea regiunii a fost propagată spre vest, mai degrabă
prin legende, terorism, crimă organizată şi conflicte armate, precum şi prin
pliantele diverselor companii de turism interesate în a pune la dispoziţia
eventualilor amatori de vacanţe exotice, servicii la preţuri modice, decât prin
discursurile politicienilor şi proiecte economice de amploare.
Evenimentele din 1989 şi 1991, care au condus la căderea
comunismului în Europa Centrală şi de Est şi la destrămarea URSS, au
deschis o poartă către un nou capitol din istoria Mării Negre şi zonei
adiacente acesteia, caracterizate prin despărţirea lungă şi dureroasă de
comunism şi de apartenenţa la sfera de influenţă sovietică, de tranziţie de la
o societate închisă şi o economie neperformantă spre valorile democraţiei,
economiei de piaţă şi respectării drepturilor omului.
Fiind situată la interferenţa dintre spaţiile de securitate europene,
eurasiatice şi ale Orientului Mijlociu şi fiind considerată ca făcând parte din
sfera de influenţă sovietică, zona nu s-a bucurat de atenţia strategilor şi
politicienilor occidentali, la aceasta contribuind şi dinamica evenimentelor
din preajma anilor ‘90, care au impus alte priorităţi.
Prăbuşirea comunismului a adăugat pe agenda comunităţii euroatlantice
noi probleme a căror rezolvare nu suporta amânare şi care
presupuneau abordări inedite, atât din punct de vedere conceptual, cât şi
acţional. În aceste condiţii, problematica zonei Mării Negre a fost încă o
dată amânată. Astfel, a fost pusă în discuţie configurarea viitoare a Europei.
Pentru a răspunde acestei cerinţe, strategii occidentali au avut ca prioritate
elaborarea unor concepţii de acţiune pentru statele baltice, pentru cele din
centrul continentului şi din Balcanii de Est, concomitent cu constituirea unor
noi relaţii de cooperare cu Moscova şi Kiev, după destrămarea URSS. În
acelaşi timp, politica Occidentului faţă de Orientul Mijlociu, devenit, prin
gravitatea evenimentelor produse, tot mai prezent în discursurile purtate în
cancelariile vestice, s-a oprit cu consecvenţă la graniţa de sud a Turciei 3 .
Amploarea fără seamăn a luptei împotriva terorismului şi crimei
organizate, concomitent cu dinamizarea competiţiei pentru resurse
energetice şi căile de transport ale acestora, a adus zona Mării Negre de la
periferie spre centrul atenţiei principalelor organisme europene şi euroatlantice
4 .
Atât NATO, cât şi UE nu şi-au elaborat strategii unitare şi coerente
faţă de regiunea Mării Negre. De altfel, nici SUA şi nici principalele state
europene nu au acordat o atenţie sporită zonei, considerând că aceasta nu
reprezintă o prioritate printre proiectele imediate şi, drept consecinţă, nu au
fost identificate obiective strategice majore în acest spaţiu.
Fără o mediatizare adecvată a realităţilor din regiune şi fără o
prezentare realistă a oportunităţilor de afaceri, Occidentul nu a putut fi,
pentru o lungă perioadă de timp, atras în mod real de zona Mării Negre. În
asemenea circumstanţe, demersurile, de cele mai multe ori singulare, ale
Turciei, de a trezi interesul organismelor politice şi economice
2 George Cristian MAIOR, The New Allies and Emerging Security Dynamics in the Black
Sea Area, Columbia University, martie, 2004.
323
3 Ronald D. ASMUS, Bruce P. JACKSON, op. cit., p.17.
4 Ibidem, p.18.
324