PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI STRATEGIEI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

El a modificat şi ierarhia naţiunilor. El a dăruit viaţă şi moarte. A fost rege
în timp de pace sau de război. Pricină a ruinei ori sursă a prosperităţii, el a
zămislit tot ceea ce poate fi mai rău şi tot ceea ce poate fi mai bun.[1]
Cele două războaie mondiale s-au dat cu şi pentru petrol. Violentul
conflict armat anglo-argentinian din anii '80, încheiat cu victoria armatei
britanice, a avut ca pretext delimitarea zonelor de pescuit oceanic. Deloc de
neglijat pretextul. În realitate, bătălia s-a dat pentru imensele zăcăminte de
petrol şi gaze din zona insulelor Falkland.
Primul război din Golf a fost declanşat după invazia Kuweitului de
către Irak, miza fiind controlul zonei petroliere de către armatele aliate,
conduse de SUA.
Presupusul arsenal nuclear deţinut de către dictatorul irakian
Saddam Hussein, ca de altfel şi presupusul potenţial sprijin logistic acordat
teroriştilor Al-Qaeda, a fost pretextul care a stat la baza deciziei de invadare
a Irakului din martie 2003 de către armatele americane şi britanice, deşi
imensele bogăţii subterane ale milenarului stat arab, udat de Tibru şi Eufrat,
au reprezentat motivul real. Sub presiunea opiniei publice din propriile state,
dar şi a celorlalte state democratice, unele membre NATO, structurile de
putere din SUA şi Anglia au trebuit să bată în retragere şi să formuleze o
altă motivaţie a invaziei, sub mantaua protectoare a aşa-zisei democraţii de
export. Prin ceea ce a fost, este şi va fi, odată cu stabilirea noilor baze
militare americane din Dobrogea, dar şi prin construirea oleoductului de
transport al ţiţeiului caspic spre vestul Europei, România devine, deopotrivă,
furnizor de securitate şi potenţială ţintă teroristă, calitatea fiindu-i dată nu
de către bunele sale intenţii, ci mai ales de către marii actori internaţionali şi
momentele în care vor fi accesate programele câştigătoare ale propriilor
interese strategice în zona euro-arabo-asiatică. Cu alte cuvinte, construcţia şi
funcţionarea oleoductului caspico-pontic-danubiano-adriatic, apreciat de
unii ca un rău necesar, trebuie privite cu încredere şi speranţă.
II. Noile rezerve de petrol din zona caspică relansează
lupta marilor puteri pentru supremaţia zonei
Marea Caspică şi Marea Neagră s-au aflat pe vestitul traseu al ceea
ce în istorie a fost denumit “drumul mătăsii”.
Zăcămintele de ţiţei din jurul celor două mări, unde sunt aşezate
mai multe ţări, cu tradiţii şi religii diverse, le-a făcut cunoscute, râvnite şi
disputate din cele mai vechi timpuri.
În anul 1787, un voiajor anonim care, de la 1759 la 1762, a locuit în
Orient, în provinciile Buceag, apoi în Moldova şi în Muntenia, a publicat
rezultatul observaţiunilor sale (cu referire la păcură) „asupra comerţului
important şi rentabil ce s-ar putea face în ţările ce mărginesc Marea
Neagră”[3].
Descoperirea imenselor zăcăminte de ţiţei şi gaze din zona Mării
Caspice, în urmă cu circa 10 ani, a reaprins flacăra arzătoare a dorinţei
marilor centre de putere politico-militaro-economice ale lumii de a obţine o
bucată cât mai mare din această „prăjitură” strategică, considerată de avizaţi
drept adevărată mană cerească, menită să satisfacă, pentru un timp, foamea
mondială de hidrocarburi.
Rusia şi sateliţii săi (Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia,
Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan, Abhazia, Osetiile), pe de o parte,
SUA, Anglia, Germania şi Franţa, pe de altă parte, dar şi ceilalţi actori din
aşa-zisa „elipsă strategică” (Turcia, Grecia, Bulgaria, România, Ungaria,
Iugoslavia, Albania şi Croaţia) sunt tot mai interesaţi de câştigarea partidei.
Miza o constituie gestionarea uriaşelor bogăţii caspice, fiecare parte dorind
să obţină maxim de profit, dar mai ales maxim de influenţă. Dacă extracţia
hidrocarburilor este o problemă rezolvată, prelucrarea şi consumul - o
necesitate imperioasă, transportul petrolului este o problemă dintre cele mai
spinoase.
Reţelele existente de transport al ţiţeiului prin conducte din zona
Mării Caspice au o capacitate limitată, constând în aproximativ 500.000
barili pe zi (bpd).
Departamentul pentru energie al SUA estimează că, această
regiune, va fi capabilă să producă 3.500.000 bpd până în anul 2010 şi
5.000.000 bpd până în anul 2022, mult mai mult decât capacitatea de
transport din momentul de faţă.
În consecinţă, ţiţeiul caspic trebuie să ajungă pe pieţele vesteuropene
şi asiatice cât mai curând posibil, în siguranţă şi în cantităţi cât mai
mari. Pentru aceasta, construcţia unor noi magistrale de transport al ţiţeiului
(oleoducte) a fost studiată în amănunt de giganţii din industria petrolieră,
constructori şi finanţatori, dar mai ales de către cercurile politico-militare.
III. Traseele preconizate ale principalelor oleoducte
În afara conductelor deja aflate în exploatare, construite de fosta
URSS, pentru transportul hidrocarburilor (ţiţei sau gaze) din bogatele
zăcăminte siberiene şi asiatice spre vestul Europei, sunt luate în calcul mai
multe trasee de oleoducte care să permită transportul ţiţeiului caspic către
diferite terminale din Marea Mediterană, astfel încât să fie depăşit cel mai
sever obstacol maritim european: strâmtoarea Bosfor.
Cele mai fezabile trasee care pot transporta ţiţeiul caspic aflat deja
în terminalul Novorosiisk sunt:
31
32