Securitate

strategice sau operaţionale mai largi, remarcabil dezvoltată de
colonelul John Warden, în conceptul privind cercurile
concentrice ale vulnerabilităţii adversarului. În acest context,
efectele nu sunt numai legate de impactul direct, care înseamnă
distrugerea ţintei, dar şi de cel al lanţului evenimentelor
succesive sau al impactului indirect care apare. Procesul de
identificare a nodurilor potenţiale în acest canal sau în această
cascadă de efecte ulterioare şi apoi exploatarea lor reprezintă
baza pentru majoritatea eforturilor curente de urmărire nodală a
ţintelor.
În fiecare caz, într-o asemenea analiză nodală, bazată pe
efecte, accentul se pune pe folosirea unei forme de distrugere a
ţintei ca agent pentru generarea cascadei de efecte ulterioare.
Pentru scopurile acestei analize, vom lua obiective diferite şi
vom explora conotaţia operaţională mai generală, sugerată atât
de cerinţele mediului de securitate, cât şi de postulatul lui Sun
Tzu, care spune: „culmea îndemânării este a stăpâni un inamic
fără luptă”.
Aceasta poate fi postulată mult mai simplu: un efect este
rezultatul sau impactul creat de aplicarea puterii militare sau a
unei alte puteri. Asemenea putere, desigur, poate fi aplicată la
nivelul tactic, operaţional, militar-strategic şi/sau geostrategic
al conflictului. Cuprinderea acestei definiţii presupune că
efectele pot fi sau cinetice, sau noncinetice, sau pot fi, în
aceeaşi măsură, fizice ori psiho-cognitive. Astfel, un efect poate
fi distrugerea forţelor şi capabilităţilor adverse.
Dacă operaţiile bazate pe efect sunt mai mult decât
orice o teorie interesantă, din punct de vedere militar trebuie să
definim un proces prin care să transferăm sigur acţiunile
multiple în tipuri de efecte necesare pentru crearea comportamentului
prietenilor, adversarilor sau neutrilor. Pe scurt, trebuie
să planificăm şi să executăm, în realitate, operaţii bazate pe
efecte, aplicând această teorie. Dirijarea acestor operaţii ca şi
cum am avea o mare probabilitate de producere a efectului dorit
115
este o cerinţă mai uşor de afirmat decât de realizat. Stabilirea
variabilelor descrise, referitoare la operaţia bazată pe efecte,
chiar şi când le marcăm prin definirea elementelor acţiunilor
militare sau prin trasarea tipurilor de efecte, rămâne complexă.
Şi există cel puţin două niveluri adiţionale ale complexităţii în
problema pe care noi trebuie să o rezolvăm, înainte de a ne
putea asuma planificarea şi execuţia operaţiei bazate pe efecte.
Un aspect al acestei complexităţi suplimentare este
totdeauna sugerat. Orchestrarea pe care noi trebuie s-o
realizăm nu presupune numai găsirea combinaţiei corecte a
acţiunilor, pentru a influenţa comportamentul „observatorilor”
în direcţia dorită, ci, de asemenea, identificarea şi evitarea
acelor acţiuni care pot conduce comportamentul într-o direcţie
greşită.
În esenţă, dacă nu se reuşeşte organizarea corectă a
eforturilor, variabilele pe care noi vizăm să le influenţăm dau o
expresie greşită a semnalelor asupra acţiunilor noastre şi vor
tinde să se blocheze reciproc sau să îi nedumirească pe
observatori, ca şi cum nu ar avea nici un efect, în final. Cu atât
mai mult, acţiunile pot produce şi comportamentul care devine
rapid opusul a ceea ce am intenţionat.
Planificarea operaţiilor bazate pe efect trebuie să fie în
măsură nu numai să concentreze acţiunile noastre, ci, de
asemenea, să le facă să nu fie în conflict de-a lungul a patru
niveluri de comandă sau a trei sau mai multe zone ale
operaţiilor bazate pe efecte. Şi mai mult, acţiunile noastre
trebuie să nu devină antagonice, nu numai din respect pentru
observatorul singular, dar şi din respect pentru multiplele şi
foarte diversificatele perspective sugerate de către „amici,
inamici şi neutri” definiţi în operaţia bazată pe efecte.
Influenţarea acestui comportament înseamnă a te confrunta cu
percepţia fiinţei umane, a cărei fiecare reacţie va fi diferită şi
care nu poate fi nici liniară şi nici predictibilă, în întregime.
Deja, a planifica operaţia bazată pe efecte implică anticiparea
116