Securitate

făcut. Pentru a stabili o nouă misiune forţelor subordonate,
organizaţia trebuie să pornească un nou proces de decizie. Pe de
altă parte, subordonaţii pot pune în aplicare intenţia
comandantului, luând la rândul lor o serie de decizii.
Deşi deciziile sunt descrise ca rezultat al înţelegerii, ele
pot fi luate, în mod evident, şi în lipsa oricărei înţelegeri.
Asemenea decizii pot să fie întâmplătoare şi, în acest caz, este
puţin probabil să fie eficiente într-un context militar, dar se
presupune că forţele şi comandanţii acestora vor avea
întotdeauna un oarecare nivel de cunoştinţe şi de conştientizare
asupra situaţiei. De aceea, implicit, ei au un nivel ridicat de
înţelegere şi deciziile lor sunt direcţionate spre un scop.
2.10. Acţiunea
Acţiunile se desfăşoară în domeniul fizic şi sunt
determinate de deciziile în domeniul cognitiv, care, fie sunt
direct transformate în acţiune, fie sunt transportate dintr-un
domeniu al informaţiei către altul. Nivelul individual al
cunoaşterii influenţează nivelul de conştientizare, gradul de
înţelegere şi procesul de luare a deciziilor. Deciziile simple sunt
acelea care implică o selecţie dintr-un set de opţiuni în care cea
mai simplă spune dacă să se acţioneze sau nu (a trage).
Deciziile complexe implică dezvoltarea unui set de
opţiuni, a criteriilor de alegere şi combinarea regulilor prin care
aceste criterii sunt integrate. Dezvoltarea, aprecierea
(evaluarea) şi selectarea cursurilor de acţiune de la nivel
batalion în sus este, în general, un tip de decizie complexă.
2.11. Colaborarea
Colaborarea este un proces care are loc între două sau
mai multe entităţi în domeniul cognitiv şi implică întotdeauna
lucrul în comun pentru atingerea unui scop. Această
particularitate îi dă distincţie în faţa simplelor comuniuni ale
datelor şi informaţiei, cunoştinţelor sau a convingerilor.
În cadrul colaborării, prin extensie, se pot aborda şi
problematicile cooperării şi coordonării.
Cooperarea implică o punere în comun a datelor,
informaţiilor, cunoştinţelor şi percepţiilor referitoare la anumite
fapte şi situaţii, presupunând lucrul împreună al tuturor
actorilor ce urmăresc îndeplinirea unui scop comun.
Scopul cooperării este acela de a permite o înţelegere şi
o perspectivă similară asupra situaţiei, concomitent cu sincronizarea,
în vederea organizării optime a activităţilor, astfel încât
să fie evitate redundanţele ori impedimentele reciproce şi să se
obţină un efect maxim raportat la scopul propus.
Cooperarea este folosită pentru sporirea eficienţei în
îndeplinirea unei misiuni, lucru cuantificabil prin intermediul
unor măsurători corespunzătoare, numite măsuri ale performanţei
(MOP). Aceste standarde au la bază analiza capacităţilor
după îndeplinirea misiunii, dar şi rata cheltuielilor în timpul
îndeplinirii misiunii. La aceste standarde se pot adăuga cele de
măsurare a eficienţei forţei (MOFE) sau de măsurare a
eficienţei politicii (MOPE).
Cooperarea se bazează pe câţiva factori definitorii:
timpul necesar, continuitatea, amploarea, densitatea informaţiilor,
domeniul, structura, rolul participanţilor şi modul de
interrelaţionare al acestora.
Reuşita unei activităţi de cooperare constă, în primul
rând, în posibilitatea participanţilor de a beneficia de aceleaşi
informaţii în timp util şi de a le interpreta sau utiliza după
aceleaşi reguli. În acest demers un rol deosebit îl joacă
sistemele tehnice, în mod deosebit cele bazate pe tehnologia
informaţiilor şi comunicaţiilor, care sunt capabile să asigure
aceste cerinţe. Utilizarea în acelaşi timp a informaţiilor
necesare poate fi realizată, în mai multe moduri, astfel:
73
74