STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

acuzaţiile de impietate pe care adversarii ei şiiţi, khariğiţi sau pietişti le ridicau
împotriva ei, fie calificându-i pe suveranii ei drept uzurpatori, fie imputându-le de
a fi luat, ca odinioară 'Uthmân, măsuri neconforme prescripţiilor coranice şi de a fi
transformat califatul într-un bun familial.
Dar alte discuţii teologice priveau în aceeaşi epocă o chestiune cu totul
diferită, aceea a liberului arbitru, asupra căreia textele coranice sunt lipsite de
precizie. Partizanii „predeterminării", sau djabriţi, care împiedicau criticile îndreptate
de opinia publică împotriva califilor umayyazi, găseau, pe atunci, un sprijin la dinastia
domnitoare. Dar poziţia lor doctrinară, care pare a fi fost veche şi foarte curentă în
cercurile teologilor, a început brusc să fie combătută de personaje a căror
propagandă a părut primejdioasă regimului şi care au fost curând prigonite şi
uneori chiar ucise.
Aceşti novatori, desemnaţi prin numele oarecum dispreţuitor de kadariţi, cu
alte cuvinte cei ce resping puterea decretului divin prin afirmarea răspunderii
personale a creaturii, şi-au dezvoltat, fără îndoială, teoriile sub influenţa
polemicilor purtate pe atunci cu creştinii, care reproşau Islamului concepţiile sale
deterministe şi-l acuzau de a lăsa prea puţin loc răspunderii umane. Acestor
khariğiţi, destul de puţin cunoscuţi, li s-a alăturat, la sfârşitul califatului umayyad
partizanii unei mişcări ce avea să exercite o influenţă considerabilă asupra gândirii
islamice, dar ale cărei origini rămân greu de cunoscut. Este vorba de mişcarea
mutaziliţilor sau a „scizioniştilor temporizatori", care s-au „ţinut deoparte", în
împrejurări mai degrabă obscure încă din epoca primelor războaie civile, declarând
că se abţin de a lua atitudine între Ali şi adversarii lui succesivi. Atitudinea lor
„neutră" a fost calificată prin termenul de i'tizâlcute avea pe atunci o semnificare
mai ales politică, dar corespundea, poate, deja unei stări de spirit religioase.
Fatimismul, de partea lui, se străduia să câştige meşteşugarii de la oraşelor.
Nu e mai puţin adevărat că el se prezenta sub forma unei filosofii religioase foarte
elaborate şi absolut opuse concepţiilor musulmane tradiţionale. Se distingeau în ea
liniile generale a ceea ce avea să devină doctrina ismailiană clasică. Ca şi
imamismul duodeciman, acest ismailism atribuia imamilor cunoştinţe si puteri
supraomeneşti, graţie cărora ei erau „fără păcate" şi care făceau din ei depozitarii
unui adevăr ascuns ce avusese Revelaţia drept formă exterioară.
Ismailismul n-a omis nici să utilizeze, pentru difuzarea ideilor sale, Casa
înţelepciunii, pe care fatimizii o creaseră la Cairo şi care, condusă de şeful suprem al
propagandei, reunea periodic savanţii versaţi în doctrina lor. Manifestările de
fanatism ale ismailismului fatimid nu erau însă comparabile cu acelea ale mişcării
karmate care, în lupta ei împotriva califatului abbasid, n-a şovăit nu numai să
molesteze şi chiar să măcelărească pelerinii aflaţi în drum spre Mecca, ci şi să
profaneze în cursul unui raid îndrăzneţ venerabila Ka'ba. Din ismailismul fatimid
aveau să derive nu numai secta druzilor, ci şi un partid disident, acela al nizarisilor
sau Asassinilor, care a lansat în Orient o nouă „propagandă". Potrivit acestei doctrine
imamul îşi găsea justificarea în logica internă a apelului său, corespunzând nevoilor
omenirii. Dar mişcarea s-a distins în istorie îndeosebi prin acţiunea ei „teroristă" şi
prin asasinatele politice la care adepţii s-au fi dedat în cursul secolelor al XI-lea şi
al XII-lea în Iran şi în Siria, unde reuşiseră să ocupe cetăţi puternice. În acel moment,
99