STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

distrugerile provocate de israelieni fiind năucitoare. Deşi acest război a ceeat
beatitudine unora şi resentimente altora, acestea au avut darul de a agrava şi mai mult
situaţia.
Războiul de Iom Kipur (pocăinţă) din 6-25 octombrie 1973. Acesta a fost
declarat ca un război de poziţii pe Canalul Suez şi pe cursul Iordanului, pe fondul
atacurilor teroriste Palestiniene în interiorul statului Israel. La 6 octombrie 1973, zi de
sărbătoare a pocăinţei, Egiptul a atacat Israelul. De menţiont că în luptă au fost
aruncate şi trupe siriene, irakiene, iordaniene şi marocane, astfel că în numai trei zile,
statul izraelian practic era ameninţat cu inexistenţa statală. Israelienii, din nou, îşi
revin miraculos şi au respins atacurile apropiindu-se ameninţător de Cairo şi Damasc.
De remarcat că în pofida unei rezoluţii a Naţiunilor Unite lupta nu a încetat, ba
chiar mai mult, în timp ce URSS alimenta cu arme şi muniţii lumea arabă, USA făcea
acelaşi lucru pentru Israel. ONU, conştientizând gravitatea extremă a ceea ce se
întâmpla, a adoptat o nouă rezoluţie, aceasta fiind respectată de această dată, ea
conducând şi la semnarea acordului ce pregătea Conferinţa de Pace din Orientul
Mijlociu.
Războiul din Liban. Pacea nu a durat mult şi Israelul a fost din noi ameninţat,
de data aceasta dinspre nord, de către Liban. La 5 iunie 1982 Israelul declanşează
,,Operaţiunea de pace din Galileea” care a durat până în septembrie 1982.
Intifada (războiul pietrelor). A fost declanşată în data de 8 decembrie 1987 în
teritoriile disputate între Israel şi OEP, atentatele comise afectând atât Tel Avivul cât
şi Ierusalimul. În luna noiembrie 1988, OEP a recunoscut Rezoluţia ONU 242 şi a
proclamat crearea unui stat Palestinian care recunoştea Israelul.
Politica de apărare a Israelului s-a schimbat oarecum ulterior, dovada fiind că
pe timpul primei crize din Irak a preferat să fie apărat de către USA.
3. Actualitatea conflictului arabo-israelian – politică, teroare şi apă
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a dat de înţeles în 1988, odată cu
înfiinţarea ei de către arabii palestinieni, că ar putea accepta soluţia celor două state
diferite. Cu toate că Acordurile de la Oslo, din 1993, ar fi trebuit să conducă la o stingere
paşnică a conflictului, ocupaţia israeliană precum şi violenţele palestinienilor au
degenerat la sfârşitul anului 2000. Palestinienii continuă lupta pentru formarea unui
stat în Cisiordania şi Gaza însă israelienii se opun pentru motivul că acesta ar funcţiona
ca locaţie pentru grupările teroriste, mai ales în contextul actual. Palestinienii au
obţinut promisiunea ONU şi a preşedintelui SUA privind formarea statului. Planul de
pace “Road Map” are ca obiectiv înfiinţarea unui stat palestinian. Acordurile de la
Oslo şi “Road Map” sunt contestate de grupuri palestiniene extremiste ca Hamas şi de
extremiştii sionişti.
Abordând problematica existenţei acestei grupări de impune să amintim câte
ceva din activitatea acesteia şi datorită faptului că momentan ea joacă un rol foarte
important în zonă.
Hamas (HARAKAT AL-MUQAWAMA AL-ISLAMIYYA) reprezintă
acronimul arab de la Mişcarea de Rezistenţă Islamică. În cadrul Hamas se poate sesiza
influenţa organizatorică şi ideologică a organizaţiei Fraţii Musulmani, înfiinţată în
50