STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

(rugăciunea), zakat (pomana), sawn (postul) şi hajj (pelerinajul). Reglementarea sa
este dată de Coran, acesta fiind o învăţătură morală, un codice religios şi, în acelaşi
timp, un codice juridic, prin care se reglementează întreaga viaţă religioasă, civilă şi
penală până la ocupaţiile zilnice. De remarcat şi faptul că Islamul este o religie a
obligaţiei, nu a confesiunii şi crezului, credinciosul având un devotament total faţă de
Allah. De aceea mahomedanismul nu relaţionează confesiunea interioară a
credinciosului cu dogma religioasă privită ca un întreg 4 . Comportamentul social al
musulmanului este raportat direct la legea islamică 5 . De aici rezultă două trăsături
foarte importante ale Islamului: lipsa unei divizări între puterea spirituală şi cea
seculară şi centralitatea legii – revelaţia Profetului codificată în Coran combină
credinţa şi morala, sunt simultan atât doctrină, cât şi lege.
Una din opiniile lui Tariq Ali 6 este că Iudaismul, Creştinismul şi Islamul au
început ca versiuni a ceea ce astăzi am putea numi mişcări politice. Politica şi cultura
perioadei respective au necesitat crearea unor noi sisteme de credinţă credibile,
rezistente la opresiunea imperiilor sau pentru a uni un popor disperat sau amândouă.
Mai mult, filozoful Bertrand Russel (1872 – 1970, laureat al premiului Nobel
pentru literatură) a comparat Islamul cu bolşevismul susţinând că amândouă au fost
„practice, sociale, nespirituale, preocupate să câştige imperii”. Această opinie se poate
aplica perioadei primitive a religiei, dar apar dificultăţi odată cu epoca lui Constantin
cel Mare. Analizând cazul Creştinismului şi a Inchiziţiei spaniole, Russel a avut
intuiţia de a sesiza apropierea primelor decenii ale Islamului de epoca iacobină. În
speţă, capitole întregi din Coran ne amintesc de efectele manifestului de fondare a
unei noi organizaţii politice. Tonul folosit, uneori, faţă de evrei şi creştini este foarte
răzvrătitor.
Mahomed a fost, pe rând, păstor, caravanier, şef de oaste şi şef de stat. S-a
căsătorit de multe ori, a avut mulţi copii, a predicat timp de douăzeci şi unu de ani, a
făcut războiul şi a murit în urma unei maladii când avea aproximativ şaizeci şi doi de
ani. Viaţa devine importantă începând cu anul 622 când acesta a plecat de la Mecca la
Medina marcând Hegira (Hijrah – în limba arabă). Un profet din secolul VII nu putea
deveni un adevărat lider spiritual al unei comunităţi tribale fără a exercita conducerea
politică şi, în Peninsulă, să nu stăpânească elementele de bază ale călăriei, mânuirii
sabiei şi ale strategiei militare. Profetul-ca-politician este cel care a înţeles
necesitatea amânării rupturii finale cu politeismul până când nu este înconjurat de
suficienţi adepţi. Odată ce a luat decizia declarării unui monoteism strict, Mahomed a
ales să se delimiteze de rivalul său monoteist (Isus) şi, simultan, să marginalizeze
tentaţiile oferite de acesta. Unicitatea lui Allah a părut opţiunea esenţială atât pentru a
demonstra slăbiciunea Creştinismului, dar şi pentru a rupe definitiv legăturile cu
practicile culturale dominante din Peninsulă şi cu un trecut cu descendenţi pe linia
4 Stoian Ana-Maria, Terorismul şi Islamul – o analiză critică a unei false analogii, Revista de
geografie politică, geopolitică şi geostrategie – Incursiune în Islam, p. 131
5 Mona Abaz, Georg Stauth, “Occidental reason, Orientalism, Islamic Fundamentalism: a critique”,
in Globalization, knowlwdge and society, editată de Matrin Albrow şi Elizabeth King, London:
Sage, 1990, p.211
6 Tariq Ali, Ciocnirea fundamentalismelor – Cruciade, jihaduri şi modernitate, Editura Antet,
Filipeştii de Târg, Prahova, 2003
404