STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

comparaţie cu 21,3% de răspunsuri faţă de liderii non- dominanţi. Concentrându-ne
numai asupra cazurilor în care actorii chiar au răspuns (lăsând deoparte celula zero),
raportul dintre situaţiile în care un lider dominant era prezent şi cele în care era absent
este 79:39 sau 2:1. Astfel, marile concentrări de putere nu doar încurajează răspunsuri
prin alianţe, dar si stimulează coaliţiile mai mari care sunt deseori similare cu acele
coaliţii destinate balansării puterii.
Teoria balanţei de putere implică ideea că marile concentrări de putere ar trebui
percepute ca fiind şi mai ameninţătoare dacă sunt în creştere, dacă liderul dominant
îşi măreşte puterea. Tabelul 5 compară poziţia de 33% sau mai mare cu o creştere a
capabilităţilor cu 10%, venind în mod substanţial şi semnificativ (p=0.000) în
sprijinul ipotezei că situaţiile în care statele foarte puternice devin şi mai puternice
sunt mai predispuse să provoace un comportament de contrabalansare decât alte
situaţii. Totuşi, trebuie notat faptul că cele mai multe efecte derivă din nivelul
capabilităţilor, şi nu din rata lor de creştere. O capabilitate de 33% duce la coaliţii de
contrabalansare în 60% dintre cazuri (vezi tabelul 3), iar combinaţia dintre
capabilitatea de 33% şi creşterea de 10% duce la o coaliţie de contrabalansare în 65%
dintre situaţii.
Poziţia relativ slabă
(sub 33%) sau creştere
de sub 10% a
capabilităţilor
Nu există răspuns de
227
alianţă
(0,585)
Răspuns de alianţă 388
Poziţia relativ puternică
(33% sau mai mult) ori
o creştere a capabilităţii
de peste 10%
22
(0,349)
63
(1,000)
(1,000)
N = 451
289
162
(Total)
(1,000)
(1,000)
P = 0,000
Tabel 5 - Poziţie dominantă (33% sau mai mult)/ Capabilităţi crescânde şi răspuns de alianţă
împotriva puterii dominante
Toate aceste rezultate sugerează faptul că, marile concentrări de putere militară
tind să genereze, în mod sistematic, un comportament de contrabalansare, şi că
situaţiile în care asemenea state puternice devin şi mai puternice sunt mai predispuse
să determine crearea coaliţiilor de contrabalansare. În timp ce tabelul 4 susţine aceste
concluzii, prin referirea la mărimea coaliţiilor implicate, adăugăm că tendinţa spre
contrabalansare nu este nici pe departe automată. Numărul de mari puteri din cadrul
sistemului european a variat între 4 si 7, în timp ce numărul de membri din coaliţii
(excluzând rândul 0 din coloana din mijloc), în medie, este de 3.34. Astfel, în timp ce
o coaliţie de contrabalansare se formează, de obicei, ca răspuns la o concentrare mare
de capabilităţi, doar unele, şi nu toate marile puteri, intră în acea coaliţie, în timp ce
391