STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Aşteptările noastre de la cea de-a doua ipoteză este că nu ar trebui să existe
tipare fixe de contrabalansare împotriva celui mai puternic stat, care îşi măreşte
semnificativ capabilităţile (cu 10% faţă de perioada anterioară) 25 . Tabelul 2 compară
formarea şi non-formarea de alianţe, asociate cu schimbări de mai puţin de 10% a
capabilităţilor statului celui mai puternic faţă de schimbările mai mari. Observăm că,
în timp ce răspunsul printr-o alianţă împotriva statului celui mai puternic este mai
probabil când capabilităţile acestuia cresc, relaţia observată (p=.18) nu are
semnificaţie statistică. Această absenţă a susţinerii contrabalansării e în acord cu cea
de-a doua ipoteză.
După cum era de aşteptat, nu există dovezi a vreunei tendinţe a marilor puteri
să contrabalanseze împotriva celui mai puternic stat în sistem, indiferent de
magnitudinea superiorităţii acelui stat. Această concluzie contrazice multe dintre
ideile literaturii tradiţionale privind contrabalansarea şi constituie o bază pentru
analizarea ipotezelor noastre primare, ipoteze care accentuează ideea contrabalansării
împotriva statului celui mai puternic în sistem numai dacă prezintă o ameninţare
hegemonică bazată pe o mare concentrare sau pe o proporţie mare de putere militară
terestră în cadrul sistemului.
Ipoteza 3 sugerează faptul că, cu cât este mai puternică poziţia de capabilitate
relativă a statului celui mai puternic, cu atât este mai probabil ca celelalte mari puteri
să contrabalanseze fată de acesta, prin formarea de alianţe militare. Tabelul 3
compară răspunsul prin alianţe împotriva statelor celor mai puternice care deţin o
treime sau mai mult din puterea militară în sistem cu răspunsurile faţă de statele care
deţin mai puţin de o treime dintre capabilităţi în sistem. Descoperim o tendinţă
puternică şi semnificativă (p=.000) a statelor cu o poziţie relativă mai puternică să
provoace o reacţie printr-o alianţă, în comparaţie cu statele ce au poziţii relativ mai
slabe. Aceste concluzii sprijină variabilitatea ideii că marile puteri tind sa
contrabalanseze fata de ameninţările hegemonice.
Această concluzie este şi mai importantă dacă este judecată în contextul
formării unei alianţe a marilor puteri în general, nu doar formarea de alianţe ce au ca
ţintă precisă cel mai puternic stat din sistem. Acest lucru duce la informaţiile care nu
apar în tabelul 3. Dacă mutăm variabila dependentă de la alianţele/ non-alianţele cu
ţintă precisă împotriva statului cel mai puternic la alianţele marilor puteri împotriva
oricărei mari puteri, vedem că nu există o relaţie semnificativă între concentrarea de
putere la un nivel de 33% sau mai mare şi formarea de alianţe în general. Marile
puteri europene au fost la fel de predispuse spre alianţe în perioade în care un stat
deţine mai mult de o treime a capabilităţilor în sistem (68%), precum şi în perioadele
fără un asemenea actor dominant (70%). Acest lucru sugerează faptul că analiza
noastră din tabelul 3 cuprinde într-adevăr contrabalansarea faţă de cel mai puternic
25 Calculul de 10% sau mai mult se bazează pe schimbarea bazei capabilităţii absolute a unui stat,
şi nu pe schimbările în proporţia sa relativă din sistem. O creştere de 10% a capabilităţilor relative
ar fi un prag prea înalt pentru stabilirea semnificaţiei minime. Majoritatea analizelor noastre se
bazează pe un N 451, care reprezintă suma numărului posibil de răspunsuri sub formă de alianţe ale
marilor puteri, minus răspunsul sub formă de alianţă al statului celui mai puternic, într-o jumătate
de secol (statul cel mai puternic nu se poate alia împotriva lui însuşi).
389