STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

am aştepta ca până şi concentraţiile de putere de sub 50% să genereze percepţii de
ameninţări potenţiale de hegemonie, generând comportamente de contrabalansare.
În concluzie, o capabilitate de 33% în sistem furnizează un indicator mai
rezonabil a unei poziţii de dominaţie suficientă pentru a genera percepţii de
ameninţare hegemonică. Indiscutabil, orice proporţie sub 50% ar fi oarecum arbitrară,
dar ne dorim un singur prag care să fie util în contextul fluctuaţiilor numărului
marilor puteri în sistemul european de-a lungul timpului, având în vedere ciudăţenia
folosirii de praguri diferite pentru numere diferite de mari puteri. Numai într-un
sistem format din trei actori o proporţie de 33% a capabilităţii ar fi neimportantă, dar
întotdeauna au fost mai mult de trei puteri în sistem. Numărul de mari puteri a scăzut
la numărul de patru, dar numai pentru câţiva ani, în perioada de mijloc al anilor 1500
şi mijlocul anilor 1940, şi, chiar şi atunci, un prag de 33% constituia o proporţie a
capabilităţii mai mare cu aproape 50% decât media celorlalte mari puteri din sistem.
Într-un sistem de şase sau şapte puteri, posesiunea unei treimi din capabilitatea
terestră reprezenta o concentraţie de putere remarcabilă. Astfel, credem ca pragul de
33% serveşte scopurilor noastre destul de bine.
Nu afirmăm neapărat că mărimea armatei ar fi un bun indicator al puterii
relative în afara Europei, mai ales dacă există asimetrii semnificative în domeniul
tehnologiei. Indicatorul referitor la mărimea armatei accentuează dimensiunea
cantitativă, ignorând-o pe cea calitativă. Marile armate pot fi slab pregătite, înarmate
şi/ sau conduse. Armatele mici pot avea mai mult avânt, tactici superioare, suliţe mai
lungi si puşti cu încărcare mai rapidă. Deşi lipsa accesului la informaţii standardizate
asupra calităţii relative a armatelor europene în decursul a 500 de ani este o scuză
pentru omiterea acestei dimensiuni importante, ea constituie, în acelaşi timp, şi o
limitare de bază a interpretării mărimii armatei, care ar trebui avută în vedere în
analizele următoare.
Totuşi, ideea de mărime a armatei cuprinde întrebarea ultra-realistă a lui Stalin
despre câte trupe poate aduna Vaticanul. Mărimea armatei este unul dintre puţinii
indicatori în politica internaţională care îşi păstrează acelaşi sens de-a lungul ultimei
jumătăţi de mileniu. De asemenea, este indicată o concentrare asupra politicii
regionale şi asupra expansiunii teritoriale - ambele presupun la fel de multă putere
militară în secolul XVI, ca şi în secolul XX. În plus, asimetriile tehnologice care pot
slăbi utilitatea indicatorului privind mărimea armatei sunt minimalizate de
concentrarea noastră asupra sistemului european de mari puteri, care a fost
caracterizat de o difuziune tehnologică relativ rapidă.
Am definit variabila noastră dependentă în termenii întinderii contrabalansării
prin coaliţii, ca răspuns la concentrările de putere. Ne aplecăm în continuare, asupra
alianţelor militare, bazate pe acorduri formale care prevăd ca un stat să intervină
militar în sprijinul altui stat, dacă cel de-al doilea este atacat. Având în vedere
interesul nostru în privinţa contrabalansării împotriva statului dominant, ne limităm
atenţia la ,,alianţele cu ţintă precisă’’ (Walker, 2001), care identifică statul dominant
din sistem ca fiind ameninţarea specifică.
Ne limităm atenţia, de asemenea, asupra tratatelor de alianţă formale, scrise. În
timp ce nu toate tratatele de alianţă formale sunt onorate, şi, din moment ce unele
acorduri nescrise reflectă o intenţie serioasă de a invoca alianţa în cazul unui atac,
386