STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

PERIOADA PUTEREA
DOMINANTĂ
PERIOADA PUTEREA
DOMINANTĂ
1495-1400 Franţa 1790-1814 Franţa
1500-1504 Anglia 1815-1819 Austria
1505-1514 Franţa 1820-1920 Franţa
1515-1524 Imperiul Otoman 1930-1834 Austria
1525-1609 Imperiul Habsburgic, 1835-1839 Franţa
Spania
1610-1619 Imperiul Otoman 1840-1849 Austria
1620-1644 Spania 1850-1864 Franţa
1645-1650 Franţa 1965-1869 Austria
1660-1664 Austria 1870-1874 Germania
1665-1714 Franţa 1875-1909 Franţa
1715-1729 Austria 1910-1914 Germania
1730-1764 Franţa 1915-1934 Franţa
1765-1774 Austria 1935-1944 Germania
1775-1779 Franţa 1945-1999 URSS (Rusia)
1780-1789 Austria
Puterea cea mai mare nu reprezintă neapărat o ameninţare la adresa altor mari
puteri din sistem, mai ales dacă nivelul superiorităţii sale este unul modest. Modelul
timpuriu din tabelul 1 este unul al grupărilor franceze şi spaniole, ca deţinătoare a
puterii continentale (asociate cu Carol al V-lea, Filip al II-lea, Ludovic al XIV-lea si
Napoleon) care interfereaza cu perioada lor de dominaţie continentală. Între
perioadele de dominaţie, în mod firesc, alte state apar ca fiind cele mai mari puteri, în
parte pentru că statul care a fost anterior lider a fost epuizat sau/ şi demobilizat,
temporar sau permanent. Între perioada lui Napoleon şi 1945, a fost evident un tipar
diferit al absenţei unei dominaţii numerice clare. Avem nevoie de anumite măsuri de
statut dominant care să funcţioneze şi în tiparele vechi, şi în cele noi, pentru a
distinge un statut dominant moderat de unul care dă naştere la percepţii de ameninţare
hegemonică şi la un comportament de contrabalansare.
Un prag posibil este deţinerea a 50% dintre capabilităţile sistemului 18 , care este
un punct de vedere interesant, dar nu foarte folositor pentru scopurile noastre. În
primul rând, foarte rar se ajunge ca o ţară să atingă acest nivel de putere militară
relativă. Dacă excludem puterea marilor armate ruseşti în secolul XX, din motive
menţionate mai sus, singura mare putere care a depăşit 50% din capabilităţile
sistemului este Imperiul Habsburgic în perioada 1560-1640. Aceasta perioadă este,
evident, mult prea scurtă pentru a testa teoria contrabalansării. În al doilea rând, ne-
18 Multe modele formale implică ideea că o proporţie a capabilităţii de peste 50% constituie, în
mod esenţial, hegemonie. Niou, Ordeshook şi Rose (1989: 76), de exemplu, afirma ,,Dacă un
singur stat controlează majoritatea resurselor disponibile tuturor statelor din sistem, atunci acel
stat le va elimina pe celelalte şi va expropria toate resursele disponibile’’.
385