STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

O problema, pusă pe tapet de figura 1, este aceea că numărul armatelor ruseşti
a fost întotdeauna relativ mare, mai mare decât influenţa lor reală. Principalul motiv
este că armatele ruseşti, la fel ca primele armate otomane, erau cele mai depărtate de
fronturile vest- europene. Pe măsură ce Imperiul Rus se extindea în Eurasia, nevoia
de trupe de garnizoană creştea. În secolul XIX şi la începutul secolului XX, armata
rusă s-a mărit, depăşind capabilitatea statului de a-i furniza arme şi hrană. Armatele
ruseşti care au luptat, în majoritatea timpului, în Europa centrală, nu au fost, de
obicei, mai numeroase decât cele ale rivalilor lor europeni. Deasemenea, se mobilizau
foarte încet. Din moment ce aici ne interesează sistemul european, iar liderii
europeni, în general, au subestimat puterea armatei ruseşti (Fuller, 1998), avem
nevoie de o schemă de cântărire a gradului de subestimare a mărimii armatei ruseşti,
pentru a-i reflecta mai cu acurateţe influenţa relativă 16 .
Problema este că orice schemă de subestimare ar fi trebuit să arate o realitate
mai mare la vremea aceea şi inconstantă în timpul celor trei secole de implicare a
Rusiei în sistemul european modern al marilor puteri. Soluţia noastră este să folosim
mărimea armatelor ruseşti pentru calcularea totalelor europene, şi nu pentru
acceptarea puternicei armate ruseşti ca un indicator al ,,celui mai puternic’’ statut
dinainte de 1945. O consecinţă o constituie faptul că deseori acceptăm ca fiind statul
cu a doua marime a armatei in secolele VIII, XIX şi începutul secolului XX. Altă
consecinţă o constituie faptul că unele dintre supremaţiile menţinute de primele două
puteri nu pot fi comparabile cu supremaţiile de dinainte, pre-ruseşti. Un exemplu este
supremaţia franceză în decada de după 1800. Fără Rusia în această schemă, armata
franceză ar fi avut proporţia de 0.516. Cu Rusia în schemă, proporţia franceză este de
0.38 (încă deasupra pragului nostru).
Din moment ce acest element de noncomparabilitate este regretabil, ar fi bine
să-l acceptăm ca parte a compromisurilor necesare pentru măsurarea distribuţiei
capabilităţilor si pentru operaţionalizarea problemei contrabalansării. Alternativa este
desemnarea Rusiei drept puterea continentală dominantă pentru perioada ultimilor
200 de ani - o poziţie care nu este validă. Din moment ce problema ,,deformării’’
ruseşti tinde să netezească supremaţiile obţinute după începutul secolului VIII, ar
trebui să fie contrazisă teoria despre contrabalansare. În timp ce preferam să nu
inclinăm analiza în nici o direcţie, o inclinare către un rezultat defavorabil teoriei
noastre este de preferat decât unul care ne favorizează teoriile 17 . Tabelul 1 face un
sumar al identităţilor statelor cărora le este acordată supremaţia continentală, conform
regulilor noastre.
16 Vezi Wohlforth (1987), cu privire la problemele de estimare a capabilităţilor ruseşti anterioare
Primului Război Mondial.
17 Am experimentat, de asemenea, o situaţie de reducere cu 50% a mărimii armatei ruseşti, dar nu
ne-a afectat în niciun fel concluziile.
384