STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Având în vedere natura predominant agrară a primei economii europene
moderne, estimările privind bogăţia relativă înainte de Revoluţia Industrială, ar fi
dificil de facut 11 . În plus, calculele în legătură cu balanţa de putere au avut la bază
orizonturi pe termen scurt, în timp ce puterea economică a contat mai mult pe termen
lung, cum reiese din faptul că unele dintre cele mai bogate state au fost falimentare în
câteva ocazii, în timp ce în activitatea militară s-au înregistrat mult mai puţine situaţii
de acest gen (Rasler şi Thompson, 1989: 90-97). Astfel, absenţa indicatorilor de
bogăţie nu e o limitare serioasă în estimarea capabilităţilor legate de balanţa de
putere 12 .
Estimările legate de populaţie din ultimii 500 de ani sunt disponibile din datele
tuturor statelor majore ale Europei. Principala problemă este că sunt variaţii limitate
în numărul relativ al populaţiei în rândul marilor puteri europene, aşa că acest
indicator nu poate arata o variaţie substanţială a puterii relative în decursul timpului 13 .
O problemă legată de acest lucru este faptul că indicatorii legaţi de populaţie nu pot
conta pentru statutul de mare putere al statelor mici, cum ar fi Provinciile Unite ale
Olandei, care a concurat cu succes, în decursul unor perioade destul de lungi, cu ţări
ca Spania şi Franţa, ţări cu populaţii mult mai numeroase. Mărimea populaţiei a
contat, dar a fost un atribut secundar al puterii relative.
Acest lucru face ca totul să se reducă la armate. În timp ce statele şi-au pierdut
încrederea în mercenari (Howard, 1976), s-au dezvoltat armate, în conjuncţie cu
accentuarea luptei bazate pe infanterie şi cu presiunea relaţiilor internaţionale
europene (Thompson si Rasler, 1999). Spre deosebire de populaţie, mărimea armatei
şi influenţa sa variază semnificativ de la un stat la altul. Statele mai mici, mai sărace
şi mai fără ambiţie tind să aibă armate mici faţă de cele mai mari, mai bogate şi mai
ambiţioase, iar eforturile de expansiune a controlului teritorial în Europa au fost, de
obicei, însoţite de o mărire a armatei. Cei mai proeminenţi aspiranţi la hegemonie din
Europa, de obicei, au creat cele mai mari armate ale timpurilor lor, cu scopul de a-şi
atinge ţelurile de cucerire militară şi teritorială 14 . Astfel, mărimea relativă a armatei
este un indicator valid şi folositor al distribuţiei puterii în Europa continentală în
decursul ultimelor cinci secole.
Datele legate de mărimea armatei, disponibile în medii pe 5 ani, sunt preluate
din Rasler si Thompson (1994), cu două modificări. În primul rând, au fost aduse
datele la zi, incluzând şi ultima jumătate de decadă a secolului XX, folosind aceleaşi
surse pe care s-au bazat eforturile de colectare ale sintezelor originale de date. În al
doilea rând, s-a estimat o statistică otomană a armatei în secolele al XVI-lea si al
11 Cel mai bogat stat European,începând din secolul XVI şi-a orientat puterea capabilităţii de
război spre argintul american, şi nu spre recolta sa de lână. Pe de altă parte, bogăţia agrară a Franţei
era dificil de mobilizat în folosul statului (Rasler si Thompson, 1989: 94-97).
12 Putine state mici (ex. Olanda) au fost capabile să-şi dezvolte sectorul de schimburi suficient
pentru a concura şi a depăşi marile puteri agrare, cel puţin pentru un timp.
13 In Europa de Vest, de exemplu, Franţa era liderul permanent din punctul de vedere al mărimii
populaţiei, în decursul mijlocului secolului XIX şi până a fost egalată de Germania unificată, după
1871.
14 O excepţie importantă o constituie Germania secolului XX.
382