STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

selecţia cazurilor bazate pe variabila independentă - o anumită măsură a concentraţiei
puterii ca şi ameninţare hegemonică.
Ipoteze de lucru
Declaraţia generală că marile puteri contrabalansează împotriva ameninţărilor
hegemonice duce la un număr de implicaţii. În timp ce aceste ipoteze se aplică, în
principiu, oricărui sistem continental în care puterea militară bazată pe trupele de
uscat este baza puterii în sistem, în acest studiu ne limităm ipotezele la sistemul
european, urmând planul logic al cercetării celei mai probabile situaţii.
Părerea noastră este că, atunci când vorbim de contrabalansare aceasta nu e
universală, că e delimitată de condiţiile scopurilor, iar ea apare ca răspuns la
ameninţările hegemonice, nu neapărat la unele mici. Apare ideea că nu ne aşteptăm
să găsim tipare puternice ale contrabalansării împotriva oricărui stat care conduce în
cadrul sistemului, ci doar împotriva acelora care prezintă ameninţări hegemonice,
bazate pe capabilităţi. În mod similar, nu trebuie să ne aşteptăm să găsim tipare
puternice de contrabalansare împotriva creşterii puterii statului cel mai puternic din
sistem, ci doar împotriva acelora care sunt deja mult mai puternice decât alte state.
Aceste lucruri duc la primele două ipoteze ale noastre:
Ip. 1: Nu există un tipar evident al contrabalansării împotriva celui mai
puternic stat din sistem, indiferent de amploarea avantajului acestui fapt;
Ip. 2: Nu există un tipar evident al contrabalansării împotriva statului celui mai
puternic în sistem, a cărui putere este în continuă creştere;
Cu cât este mai mare amploarea avantajului statului celui mai puternic în ceea
ce priveşte capabilitatea, cu atât mai probabil este ca celelalte state să contrabalanseze
împotriva lui, precum şi să creeze coaliţii de o dimensiune cât mai mare.
Prin urmare,
Ip. 3: Cu cât este mai puternică poziţia de capabilitate relativă a celui mai
puternic stat, cu atât este mai probabil ca celelalte mari puteri să se alieze împotriva
sa;
Ip. 4: Cu cât este mai puternică poziţia de capabilitate relativă a celui mai
puternic stat, cu atât este mai posibil ca mai mult de două dintre cele mai mari puteri
să reziste în faţa ameninţării prin intermediul unei alianţe împotriva acestuia;
Ip. 5: Combinaţia dintre capabilităţile militare foarte performante ale unui stat
şi o creştere semnificativă a acestora va genera, foarte probabil, alianţe de
contracontrabalansare.
Am conceptualizat contrabalansarea în termenii formării de alianţe, ca răspuns
la concentraţiile de putere militară. Acest lucru a ajuns să fie cunoscut drept
,,contrabalansare externă’’ 3 . Alt răspuns posibil faţă de concentraţiile de putere este
întărirea propriilor capabilităţi militare sau a bazelor economice a potenţialului
militar, la care se face referire deseori cu termenul de „contrabalansare internă”
(Waltz, 1979). Privim contrabalansarea internă ca pe o problemă care merită o tratare
separată, deşi testarea unei asemenea afirmaţii nu este uşoară 4 . O problema ar
3 Alte forme posibile de contrabalansare externă pot include divizări teritoriale şi compensaţii
(Gulick, 1955).
4 Consultă Thompson si Rasler (1999) cu privire la această problemă. A existat o tendinţă a fiecărui
aspirant la hegemonie să-şi mărească nivelul competitiv al forţei armate.
379