STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

forţa a devenit mai politică decât niciodată: este o împletire, în proporţii adaptate
fiecărui caz, între abordări diferite şi potenţial contradictorii, şi o luare în calcul a
reacţiilor provocate, uneori greu de stăpanit.
Necesitatea unei strategii complexe şi indirecte devine stringentă în lupta
pentru democraţie şi libertate, într-o lume inegal economica, diversă cultural şi, mai
cu seama, devorată de frustrări şi resentimente, de temeri şi de suspiciuni. Nimic nu
este mai contraproductiv, dacă vrei să influenţezi orientarea unei ţări străine, decât să
proclami că vrei sa-i schimbi regimul sau să anunţi, aşa cum au facut
neoconservatorii americani, ca te lansezi într-un al patrulea razboi mondial ideologic
care să transforme toate regimurile în democraţii.Venind din partea naţiunii celei mai
mândre de instituţiile sale şi celei mai preocupate de suveranitatea ei sau de la foşti
colonizatori ale căror cuceriri au fost justificate de "misiunea lor civilizatoare",
pretenţia de a dicta ordinea internă unor ţări străine trădeaza o aroganţa imperială şi
totodata naivă.
Desigur, ideea este în primul rand de a susţine mişcările democratice reprimate
şi de a răspunde aspiraţiilor reale ale popoarelor la libertate şi prosperitate. Şi este
incontestabil că aceste două obiective nu se pot lipsi de democraţie şi de piaţa liberă.
Dar este posibil ca popoarele să fie ataşate tot atât de mult de libertate, cât şi de
tradiţie sau de comunitate, mai cu seamă când acestea sunt sanctificate de religie.
Democraţia este asociată modernităţii, cu toate consecinţele ei sociale şi culturale, iar
modernitatea este percepută de mulţi ca o influenţă corupătoare, dacă nu ca un
complot împotriva societăţii, a moravurilor sau a religiei lor.
O altă forţă de opoziţie este naţionalismul sau rezistenţa la ocupaţia şi la
influenţa straină ca atare. Oricât de binevoitoare şi de provizorie, tentativa de "a
construi naţiuni" de sus în jos sau din exterior nu poate scăpa suspiciunii de
neocolonialism. Rezistenţa tradiţionalista sau naţionalistă poate căpăta ea însăşi un
caracter ofensiv, acela al unui fundamentalism global care caută să distrugă o lume
coruptă, înlocuind-o cu o domnie a adevaraţilor credincioşi. Şi astfel, modernizarea
poate duce la reafirmarea agresivă a culturilor tradiţionale, iar apoi, pe cale de
consecinţa, la razboi civil sau la genocid. În aceste condiţii, intervenţia puterilor
occidentale împotriva inumanului poate deveni eminamente binevenită şi moral
imperativă. Numai că un alt element al contextului internaţional o poate îngreuna,
având în vedere că, din Uzbekistan şi până în Zimbabwe şi din Serbia până în Sudan,
Rusia şi China pot bloca eforturile occidentalilor, prin sprijinul acordat guvernelor
opresive, în schimbul unor avantaje economice şi strategice.
Spre deosebire de epoca optimistă a anilor 1990, puterile occidentale trebuie să
purceadă la negocieri dificile şi la târguieli neplacute cu nişte rivali a caror aprobare
sau abţinere sunt cruciale, mai ales în cadrul ONU. Ele sunt tentate să cumpere
sprijinul lui Putin împotriva politicii nucleare iraniene, abţinându-se în chestiunile
privitoare la Ucraina, Georgia sau Kosovo, fără a mai vorbi de drepturile omului în
Rusia. Opoziţia faţă de "statele paria" sau influenţarea evoluţiei lor interne devine
astfel un element de negociere globală, permanentă, în decursul căreia normele
juridice şi principiile etice riscă să devină obiectul unor târguieli implicite sau
explicite, în aceeaşi măsură cu bazele militare sau accesul la resursele economice. La
343