STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

De-a lungul anilor de pregătire pentru aderarea la NATO şi UE, România s-a
confruntat cu numeroase efecte perverse, rezultate din slaba gestionare a procesului de
globalizare. Domeniul militar, „vârful de lance”, cum le plăcea în epocă guvernanţilor
să se exprime, devenise cel mai important element infrastructural al societăţii în care
se puneau mari speranţe, pentru ca ţara noastră să devină membru al Alianţei
Nordatlantice. Faptul că România semnează prima documentul de creare a instituţiei
„Parteneriatului pentru pace” este un model de rezolvare creatoare şi oportună a unui
efect al globalizării care începuse să se facă simţit în domeniul militar.
Prestigiul şi experienţa căpătate pe perioada căt am avut calitatea de „parteneri”
au contat imens în economia efortului de aderare la NATO, efort care a durat două
valuri şi care a meritat. Intrasem în familia celui mai puternic şi mai democratic
sistem de securitate militară din câte a cunoscut omenirea în toată istoria sa. Se
sfârşiseră toate etapele în care fusesem trataţi doar „cobai” ai unor „experimente ”
nefaste şi neproductive pentru securitatea noastră naţională. Începea o nouă etapă şi
mai grea, reforme profunde ale organismului militar. Reducerea efectivelor militare
intra într-o altă etapă. Supradimensionarea structurală şi numerică a personalului
trebuia rezolvată în timp cât mai scurt. Rapiditatea transformărilor a generat multe
efecte perverse, unele dintre ele neputând fi niciodată corectate. Este vorba de
măsurile de reducere a numărului de cadre militare – subofiţeri, maiştri militari, dar în
mod special, ofiţeri. Compensaţiile şi ajutoarele financiare acordate celor care făceau
demersuri de părăsire a instituţiei militare au determinat o răsturnare de „piramidă”.
Majoritatea celor care au optat pentru o astfel de soluţie au fost ofiţerii tineri –
căpitani, maiori – cei mai mulţi dintre ei buni specialişti, mai ales în domenii
compatibile cu societatea civilă, adică economişti, informaticieni, ingineri, medici etc.
Nu trebuie uitat că pentru formarea acestor specialişti, Armata cheltuieşte sume
importante în cadrul unor programe de pregătire de durată medie şi lungă. Care au fost
rezultatele imediate ale acestor efecte perverse? Armata a pierdut un număr
impresionant de specialişti într-un timp foarte scurt, pe de o parte, iar pe de altă parte,
gradul de îmbătrânire a armatei s-a accentuat brusc. Dar aceste aspecte, atunci, nu
interesa pe nimeni. Azi evaluăm cu uşurinţă consecinţele. Generaţiile de locotenentcolonei,
colonei şi generali care, cândva ar fi putut să părăsească rândurile armatei şi
n-au făcut-o, au ieşit la pensie în masă în ultimul timp, iar golul rămas nu mai poate fi
umplut. Încercarea de a „profesionaliza” armata prin atragerea de profesionişti din
mediul civil întâmpină dificultăţi din mai multe cauze la fel de „perverse” dar peste
care nu se poate trece: sicietatea românească în tranziţie, măcinată de o uriaşă criză
generalizată se vede nevoită să reducă an de an cheltuielile militare; atractivitatea
„job-urilor” în domeniul militar devine, din acest motiv, din ce în ce mai redusă; criza
învăţământului românesc se repercutează pe măsură şi în domeniul învăţământului
militar ş.a.
Desigur că de deficienţele manifestate în gestionarea acestor efecte „perverse”
au profitat instituţii, nu neapărat guvernamentale; o parte din specialiştii „pierduţi” de
Armată s-a îndreptat spre alte institiuţii de stat, altă parte a emigrat şi cu siguranţă, o
altă parte s-a pierdut în jungla „tranziţiei”, îngroşând numărul pensionarilor la vârste
la care ar fi putut încă lucra în beneficiul societăţii. Dar acesta este doar un singur
exemplu.
324