STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Concomitent, toate aceste ţări trebuie să investească mai mult în securitate şi
apărare, să dezvolte capacităţile lor INFOOPS, PSYOPS, CIMIC, de război
electronic, de forţe speciale, de acţiune în reţele de computere, de intelligence şi de
comunicare strategică, să îşi ajusteze sistemele militare educaţionale şi de
antrenament, implicând în instruirea comună diferite agenţii, militare şi non-militare,
să constituie o puternică comunitate de informaţii. Cert este că urmând aceleaşi
modele naţionale învechite, orice ţară va deveni mai vulnerabilă la pericolele
dezvoltate de noile tipuri de agresiune.
În fine, statele „Noii Europe” trebuie să regândească paradigma democratică, pe
care să o adapteze noilor realităţi. Clasa politică europeană este percepută, în multe
cazuri, de către propriii cetăţeni, ca fiind coruptă, auto-suficientă, populistă, fără o
ideologie clară, manipulând mass-media, dependentă de marele capital, situaţie care
generează radicalism emergent, şovinism, neîncredere şi pasivitate civică, făcând
mediul social mai penetrabil şi mai fragil în faţa strategiilor şi instrumentelor
războiului continuu.
Concluzii
Factorii în schimbare ai mediului internaţional de securitate au determinat
marile puteri de a regândi arta şi ştiinţa războiului. Pentru a atinge dezideratul de a
face războiul mai eficient, dar în acelaşi timp mai uman, generaţii de militari,
politicieni şi oameni de ştiinţă au muncit din greu în ultimii 30 de ani.
În prezent, deşi se manifestă în mod efectiv, domeniile sensibile ale noului tip
de război nu sunt reglementate juridic, nici prin dreptul public internaţional, nici de
legile războiului. Mai mult, liderii statelor lipsite de putere, acuză dublul standard în
aplicarea legii, indiferent dacă fiecare naţiune recunoaşte regulile sau chiar dacă
naţiunile beneficiază sau nu de aplicarea legii. Naţiunile mici speră să utilizeze legea
pentru a-şi proteja propriile interese, în timp ce naţiunile mari încearcă să folosească
regulile comune pentru a controla alte naţiuni.
Noile tipuri de agresiune pun la încercare atât teoreticienii cât şi practicienii
războiului, primii încercând să redefinească şi să structureze logic noua panoplie a
dialecticii dintre cooperare şi conflict, iar cei din urmă experimentând, cu mai mult
sau mai puţin succes, planificarea şi conducerea concomitentă a structurilor militare şi
de securitate clasice şi a celor non-kinetice, mai nefamiliare, generând efecte
insuficient înţelese şi de aceea neexploatate la adevăratul lor potenţial.
Expertiza şi practica ducerii unor asemenea tipuri de operaţiuni implică
gestionarea unor riscuri sporite ale statelor privind degenerarea sistemului lor
democratic, încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, anumite forme de cenzură,
supraveghere intensificată (de masă), stat poliţienesc, riscuri la care democraţiile
tinere vor fi expuse mult mai profund.
Fostele state comuniste au făcut progrese importante pentru a înţelege
fenomenul şi pentru a-şi adapta doctrinele şi instituţiile proprii la nevoile lor concrete
de securitate, dar şi la cerinţele structurilor militare europene şi euro-atlantice din care
fac parte.
Statele „Noii Europe” fac eforturi insuficiente şi necoordonate, fiind încă
departe de a deveni eficiente în domeniu, datorită lipsei resurselor, a tehnologiei şi
297