STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

pot fi justificări pentru această întârziere, alături de acţiunea eficientă a agresorilor,
potenţată de factori precum vulnerabilitatea instituţională cronică datorată corupţiei
factorilor de decizie sau subminarea ţesutului social, prin pervertirea valorilor
identitare ale naţiunii. Cetăţenii acestor ţări, după decenii de privaţiuni, au tentaţia
întoarcerii la irational, la superstiţie, la ezoterism, la hedonism, la droguri, alcool,
jocuri de noroc, milenarism, la lipsa eticii datoriei, au tendinţa de a se refugia în
lumea virtuală ori în entertainmentul asigurat de către show-bussines şi sport. Toate
aceste comportamente, împreună cu oportunităţile conjuncturale, politice, economice
sau sociale, sunt exploatate de către noile tipuri de războinici.
Explicaţia cea mai plauzibilă rămâne înţelegerea superficială sau minimalizarea
la nivel politico-militar a mecanismelor subtile ale dominaţiei marilor puteri în zilele
noastre. Chiar dacă acestea par de domeniul evidenţei, ele sunt resimţite, dar nu sunt
teoretizate suficient şi reflectate instituţional. Deşi există analize, rod al activităţii
serviciilor secrete ale ţărilor menţionate, efortul integrator nu este continuat la nivelul
forţelor armate, al mediului academic, al think-thankurilor, iar opinia publică a acestor
state este extrem de needucată sub acest aspect. O altă explicaţie ar fi aceea că dacă în
sfera opiniei publice a statelor este stimulată, cultivată, o anumită “naivitate”, o
îngrădire a atitudinii hiper-critice la adresa instituţiilor sale şi a puterii, în scopul
coagulării sociale şi a stabilităţii democratice, ca vectori ai ranforsării securităţii
naţionale, nu este exclusă funcţionarea unei logici similare şi în politica internaţională,
la nivelul relaţiilor inter-statale sau supra-statale, tocmai pentru diminuarea anarhiei,
entropiei şi lipsei predictibilităţii mediului global de securitate. Cu alte cuvinte, statele
“Noii Europe” reuşesc să îşi dezvolte mecanisme de apărare adecvate împotriva noilor
forme de agresiune, în măsura în care li se permite să o facă.
România, deşi la nivel strategic recunoaşte riscurile asimetrice, de natură
militară şi non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor
psihologice, informaţionale sau informatice” 14 , este rămasă în urmă în privinţa
dezvoltării mecanismelor instituţionale (mai ales la nivel militar) care să pună în
practică politici de contracarare a acestor tipuri de agresiuni. Nu altfel stau lucrurile şi
în privinţa majorităţii celorlalte state ale “Noii Europe”.
În ceea ce priveşte dezvoltarea capabilităţilor statelor analizate în domenii
cheie, ce ţin de structurile lor militare, necesare acţiunii şi contracarării noilor tipuri
de agresiune, vom avea în vedere domenii precum operaţiile informaţionale, operaţiile
psihologice, războiul electronic, cooperarea civili-militari, războiul web, alături de
operaţii ale forţelor speciale.
Astfel, Bulgaria, deşi a dezvoltat structuri CIMIC de stat major la nivelul
forţelor terestre şi a avut o anumită experienţă în domeniu începând cu misiunea
SFOR din 1998 în Balcanii de Vest, nu se poate spune că a încurajat dezvoltarea
acestui domeniu. În schimb, Comandamentul FOS (SOBT) are în subordine un
batalion de operaţii speciale şi un batalion PSYOPS. 15
Cehia s-a preocupat de dezvoltarea structurilor sale de PSYOPS începând cu
anul 2000, astăzi funcţionând o structură de specialitate (Centrul 103 CIMIC şi
14 Strategia de securitate a României, Bucureşti, 2007, pg.12.
15 Conform http://dic.academic.ru/dic.nsf/enwiki/5518463, consultat la 03.03.2009, ora 13.45.
294