STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Lumea este ameninţată de pericole multiple: explozia demografică, terorismul,
crima organizată, proliferarea nucleară, fundamentalismul etnic şi religios, bolile
transmisibile, încălzirea globală, fluxurile de refugiaţi, poluarea şi alte ameninţări
contopite într-o multitudine de combinaţii. Atunci când vorbim despre războiul
informaţional, de exemplu, ca formă a războiului continuu, categoriile de ameninţări
pot fi identificate cu uşurinţă: actori non-statali (criminali, indivizi izolaţi, hackeri,
intruşi, utilizatori neautorizaţi, grupări de crimă organizată, dizidenţi politici, terorişti)
şi actori statali (terorişti, servicii secrete, unităţi tactice şi unităţi strategice).
Ameninţările de securitate non-statale, utilizând ca vector tehnologia modernă,
care le oferă agresorilor capabilităţi similare cu acelea ale statelor naţionale, devin tot
mai vizibile, provocând mediul politico-militar tradiţional al statului-naţiune. În
funcţie de scopul urmărit, acestea pot lua forma ameninţărilor sub-naţionale
(incluzând conflicte politice, rasiale, religioase, culturale şi etnice care provoacă
autorităţile statului naţional din interiorul său), ameninţărilor a-naţionale (cum ar fi
crima organizată la nivel regional, pirateria şi activităţile teroriste care nu sunt legate
de ţările cărora le aparţin, nu sunt parte a unui stat naţional şi nici nu intenţionează
obţinerea unui asemenea statut) sau a ameninţărilor meta-naţionale (care includ
mişcări religioase, organizaţii criminale internaţionale şi organizaţii economice
informale, care facilitează proliferarea armamentului, transgresând graniţele statului
naţional şi operând la scară interregională sau chiar globală). 2
În aceste conflicte confruntările pot fi: simetrice, disimetrice (non – simetrice,
disproporţionate), asimetrice (cu exploatarea reciprocă a efectelor disproporţionate,
slăbiciunilor şi vulnerabilităţilor) şi violente, altele decât lupta armată, precum şi cele
pe care le-aş denumi di-asimetrice (poli-asimetrice), adică purtate cu mijloace
neconvenţionale multiple, în combinaţii diverse.
Ne putem, de aceea, întreba, pe bună dreptate, cât de pregătite sunt armatele
naţionale clasice şi forţele de securitate pentru a lupta în asemenea condiţii speciale,
în care frontul se află pretutindeni şi nicăieri?
Pentru mult timp, atât militarii cât şi politicienii au fost obişnuiţi să dezvolte un
anumit mod de gândire. Acesta poate fi considerat un factor major, care poate
reprezenta o ameninţare mai mare la adresa securităţii naţionale chiar şi decât puterea
militară a unui stat inamic, sau a unui potenţial adversar. Se conturează acum un nou
pattern, care ameninţă securitatea politică, economică şi militară a unei naţiuni sau a
naţiunilor în ansamblu. Acest model este posibil să nu aibă un profil militar distinct
atunci când este privit din exterior, el fiind numit de către unii observatori “război
secundar” sau “război analog”.
Aceste arme, nerecunoscute încă în mod oficial, ca atare, în teoriile şi
doctrinele militare, au produs deja ameninţări serioase, deosebite de cele din trecut, în
mod multidirecţional, diferit faţă de înţelegerea securităţii naţionale a statelor.
Încărcătura crescută a acestui tip de interpretare în sens larg a viziunii privind
securitatea, aduce cu sine implicaţii asupra scopului, dar şi asupra mijloacelor şi
metodelor utilizate pentru atingerea obiectivelor vizate. Ca rezultat, strategia naţională
ce asigură realizarea obiectivelor de securitate naţională (numită şi marea strategie în
2 Idem, pp. 253 – 254.
289