STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Acţiunea n-a reuşit. În primul rând, pentru că n-a fost bine pregătită şi, în al
doilea rând, pentru că nu s-a asigurat complexitatea şi completitudinea unei asemenea
lovituri, Irakul fiind lipsit de tehnologiile ultramoderne pe care le presupune războiul
rapid şi de conceptul strategic necesar.
Şi astfel, acest război s-a transformat în unul de durată, de uzură, care a ţinut
opt ani, fără a duce la vreun rezultat. Pierderile Irakului, în acest război, spre exemplu,
au fost de un milion de morţi şi peste două milioane de răniţi.
-Operaţia rapidă se caracterizează, în primul rând, prin capacitate de proiecţie
a forţei şi de sustenabilitate în teatru, printr-o mare independenţă, ceea ce reclamă, pe
de o parte, acţiuni complexe, interarme, şi, pe de alta, o strictă coordonare a tuturor
forţelor participante. Toate operaţiile se doresc a fi de tip rapid. Acest lucru nu este
însă posibil. O operaţie de acest tip conţine, de fapt, elementele unui război, întrucât,
adesea, ea reprezintă punctul culminant al conflictului şi vizează crearea faptului
împlinit.
-Acţiunea de luptă de tip rapid poate fi o componentă a operaţiei de tip rapid
sau un moment al unei operaţii obişnuite. Astfel de acţiuni sunt frecvente în teatru şi
foarte diversificate.
Ideea “războiului paralel” a apărut din înţelegerea “inamicului” ca un “sistem”
sau “organism”, care este în acelaşi timp mai mult şi mai puţin complicat decât
sistemul popor-stat-forţe armate descris de Clausewitz. Statul inamic are, cel puţin din
punct de vedere teoretic, cinci componente organice esenţiale, dispuse concentric,
astfel: forţele militare regulate şi cele mobilizate în situaţie de criză sau război, masa
mare a populaţiei civile care nu este direct combatantă, infrastructura de transport
prin care se asigură tot ceea ce este esenţial pentru naţiune, fundamentele organice
esenţiale ale respectivei societăţi situate la centru, conducerea sau mecanismul puterii
care controlează întregul sistem.
Tocmai de aceea, susţinătorii acestei idei se referă la aceste orbite sau inele
concentrice ca fiind “cele cinci inele”. Ca într-un joc de cuburi magice aceste inele
sunt la rândul lor compuse din cinci componente, pentru că e de la sine înţeles că, spre
exemplu, forţele armate, dispuse de noi pe inelul exterior, au de asemenea o masă
mare de oameni, o infrastructură specifică şi un conducător sau un sistem de comandă
şi control. În această clasificare, întregul sistem şi fiecare inel în parte are propriile
centre de gravitate/puncte nodale. Conducerea, mecanismul de control, este un centru
de gravitate atât al fiecărui inel cât şi al sistemului întreg. Teoretic, succesul se
realizează lovind simultan punctele nodale/centrele de greutate ale fiecărui inel în
parte, precum şi ale sistemului în întregul său.
Prin contrast, războiul clasic “în serie”, este sau a fost un tip de război care a
angajat fiecare inel al sistemului succesiv, lovind fiecare obiectiv “la rândul lui”, în
serie, dinspre periferie către centru.
Războiul paralel a devenit posibil prin dezvoltarea fără precedent a aviaţiei,
sistemelor de lovire de mare precizie şi a armelor netradiţionale, întrucât acesta
utilizează aviaţia şi mijloacele de lovire la mare distanţă pentru a putea distrugerea
obiectivele inamicului, care nu reprezintă un obiectiv în sine, ci reprezintă mijlocul
prin care se atinge scopul final, respectiv acela ca prin distrugerea sau avarierea
acestor ţinte să se obţină un efect strategic care duce la pierderea de către inamic a
28