STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

Figura nr. 12 - Ţările importatoare şi cele exportatoare de grâne
Dacă în ţările dezvoltate cheltuielile medii pentru aprovizionarea cu hrană
reprezintă 10-20% din bugetul unui om, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare acest
procent creşte până la 80% din veniturile pe cap de locuitor. Cu alte cuvinte, dacă
exportatorii de alimente, în frunte cu America de Nord, îşi deturnează o parte din
producţia agricolă pentru alimente în producţie pentru energie, scade producţia de
grâne. Dacă scade producţia, cererea rămânând constantă – de fapt creşte, dată fiind
creşterea populaţiei, mai ales în zonele care se văd nevoite să importe alimente pentru
a-ţi satisface necesităţile – apare subproducţia. Iar dacă cererea este mai mare decât
oferta, legile economiei de piaţă spun că automat cresc preţurile. Iar preţurile cresc
acolo unde oricum oamenii sunt obligaţi să-şi cheltuie (aproape) întregul venit pentru
a-şi asigura hrana zilnică. Iar dacă nu mai pot face acest lucru – pentru că nu le mai
ajung banii pentru a-şi procura alimentele de care au nevoie (deoarece de lipsă de
alimente pe plan mondial încă nu se poate vorbi atât timp cât în alte zone de pe glob
mâncarea produsă la preţuri subvenţionate de către state este pur şi simplu aruncată
doar pentru a nu-i scădea preţul) – apare foametea, inaniţia şi automat tensiunile
sociale. Iar tensiunile sociale – mai ales cele pornite din spectrul înfometării – duc la
violenţe, deci la insecuritate. Atât prin mişcări de protest ce degenerează din criză în
conflicte de diferite intensităţi, cât şi prin fenomenul de migrare ce creşte implicit
tensiunile la nivel regional. Insecuritatea statală duce la insecuritate zonală, iar
insecuritatea zonală subminează echilibrul global.
235