STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

care modul de gestionare a informaţiei este vital „această primă manifestare a unui
conflict politico-militar complex a demonstrat puterea informaţiei în contextul
conflictului tradiţional. Informaţia a ridicat nivelul de eficienţă a aspectelor
războiului, de la logistică, al comandă, control comunicaţii şi computere, informaţii,
supraveghere şi recunoaştere (C4ISR).” 4
Tehnologia telecomunicaţiilor evoluase enorm, punând la dispoziţia ziariştilor
posibilităţi de comunicare inaccesibile în urmă cu zece ani, făcându-i astfel
independenţi, din acest punct de vedere, faţă de militari. În plus, ziariştii din toată
lumea nu mai erau deloc dispuşi să se lase excluşi din miezul evenimentelor. La
rândul lor, oficialităţile politico-militare erau conştiente că trebuia aplicată o nouă
formulă în relaţiile cu presa. Aceasta nu mai putea fi ignorată şi marginalizată,
pentru simplul motiv că în Golf nu mai era vorba de o operaţie surpriză, de
scurtă durată, ci de o campanie lungă, care antrena o foarte pestriţă coaliţie de state,
campanie a cărei desfăşurare şi implicaţii internaţionale erau greu de anticipat şi
controlat în totalitate.
Războiul din Golf, desfăşurat într-un teren dificil din punctul de vedere al
accesibilităţii şi al condiţiilor climaterice, lipsit în mare măsură de o infrastructură
proprie, a înclinat puternic echilibrul influenţării şi manipulării mediatice în favoarea
intereselor şi obiectivelor militarilor şi ale coaliţiei multinaţionale, printr-un control şi
o cenzură deosebit de severă a mass-media.
Echipelor de ziarişti, doritori de ştiri şi reportaje senzaţionale de război, li s-au
aplicat condiţii stricte de cenzură militară a materialelor produse de ei, precum şi de
acces în teren, fiind tot timpul ţinuţi sub control. Cea mai mare parte dintre ei nu
avuseseră niciodată vreun contact direct cu militarii implicaţi în război şi nici cu
realitatea câmpului de luptă. Miile de jurnalişti din toată lumea, aflaţi pe toată durata
crizei din Golf în Arabia Saudita sau în Kuweit, au văzut, au aflat şi au transmis ceea
ce militarii le-au permis să afle, astfel că opinia publică mondială a avut parte doar de
o anumită imagine a războiului.
În mare măsură, nici presa internaţională nu a fost pregătită pentru un conflict
de o asemenea amploare, puţini dintre corespondenţii trimişi în zonă având cunoştinţe
militare sau istorico-culturale despre zonă.
Din punct de vedere al comunicării, propaganda irakiană, la fel ca şi armata, nu
a reuşit să facă faţă tăvălugului mediatic ce s-a abătut asupra ei. La fel ca în orice stat
totalitar, incisivitatea propagandistică a mass-media irakiene a căzut victimă
secretomaniei caracteristice sistemului, ea nereuşind să aducă dovezi pertinente în
susţinerea obiectivelor sale. Tonul general a fost unul defensiv, iar rarele momente de
accent ofensiv au fost ambigue şi lipsite de substanţă. Saddam Hussein nu a reuşit să
impresioneze opinia publică internaţională nici cu victimele civile ale
bombardamentelor şi nici chiar cu piloţii aliaţi capturaţi şi arătaţi la televizor. Aceste
secvenţe nu au făcut decât să înfurie şi mai tare presa internaţională. Ameninţările
repetate cu arma chimică ale lui Saddam, nu au dus decât la creşterea spectaculoasă a
preţului unei măşti de gaze şi la o semnificativă psihoză publică; nici obiectivul
spargerii coaliţiei multinaţionale prin proclamarea Jihad-ului, războiul sfânt, nu i-a
4 Ibidem, p. 64.
183