STABILITATE ŞI SECURITATE REGIONALĂ

ismailismul deţinea un loc însemnat în viaţa politică şi religioasa a oraşelor siriene,
unde populaţia, de convingere şiită, se remarca din când în când prin „dezordini”.
Mişcarea însăşi, atinsă de declinul puterii fatimide, n-avea să mai iasă decât rareori
din umbra în care o menţineau ortodoxia noilor stăpâni selgiucizi şi condamnarea ei
de către partizanii ideilor tradiţionaliste. Trăind de atunci înainte în cercurile restrânse
de iniţiaţi care-şi transmiteau secretele ei, ea merita mai mult decât oricând acel nume
de bâtiniya, ,,mişcare ezoterică", sub care este îndeobşte cunoscută şi care pune în
relief trăsătura cea mai izbitoare a doctrinei ei şi a metodelor ei insidios
convingătoare.
În timp ce anumiţi învăţaţi refuzau orice compromis precum şi orice discuţie
cu adversarul, ceilalţi se lăsau antrenaţi în controverse şi se străduiau să prezinte Islamul
tradiţional într-o lumină care să poată convinge spiritele deja seduse de idei
filosofice străine sau deja iniţiate în dialectică. De unde existenţa a două mişcări
tradiţionaliste apărătoare ale califatului zis sunnit, mişcarea fideistă, pe de o parte,
reprezentată îndeosebi prin hanbalism, şi aceia a „celor ce discutau", a „oamenilor
kalarn"-ului, pe de altă parte, care se recrutau mai ales din raidurile şcolii aşarite.
În vremea lui al-Mamun s-au produse ciocniri între tradiţionalişti şi
mutaziliţi, fără ca să se poată şti exact cine pornise ostilităţile. Dacă mutazilismul
primise la acea epocă un sprijin puternic din partea califatului şi adoptase în
aparenţă o atitudine agresivă, el acuza de asemenea partea adversă de a se fi dedat la
excese. Se pare că tradiţionalismul a dat naştere atunci unor grupări politicoreligioase
oarecum extremiste, ca acea Nâbita, sau „buruiană", pe care al-Djâhiz
o denunţa cu pasiune în scrierile sale polemice.
Este demn de menţionat şi wahhabismul, o sectă islamică militantă întemeiată
de Muhammad ibn ΄Abd al-Wahhab (1703 - 1792), ce a stat la formarea Arabiei
Saudite. Muhammad ibn ΄Abd al-Wahhab a chemat la întoarcerea spre „credinţa pură”
din trecut, opunându-se venerării Profetului şi predicând egalitarismul în faţa lui
Allah, în esenţă acesta fiind deziluzionat de decăderea şi lipsa de morală a societăţii.
Dacă unii dintre musulmani îl consideră pe al-Wahhab ca fiind unul dintre cei mai
mari reformatori ai Islamului, alţii îl consideră „părintele terorismului islamic”. Teoria
wahhabită nu crede în soluţia de mijloc ci numai extremele: credincios sau
necredincios.
100