Rolul NATO şi al UE în managementul crizelor din Balcanii de Vest

sistemul de management al crizelor, fiecare dintre ele dezvoltându-se în
acest sens după intervenţia din Balcani.
În ciuda limitelor descrise mai sus, rolul NATO şi UE în
democratizarea şi modernizarea Balcanilor de Vest este de netăgăduit.
Statele în discuţie, deşi au în continuare resurse de putere reduse şi sunt
minate de o serie de vulnerabilităţi interne, la care se adaugă multiple
diferende inter- şi intra-statale, constituie astăzi, în linii mari, o regiune
stabilă din punctul de vedere al securităţii, în care un conflict armat este
aproape imposibil. Aspiraţia lor comună către integrarea în NATO şi UE
constituie poate cel mai de preţ succes al comunităţii internaţionale, dat
fiind că aceasta echivalează, practic, cu dezvoltarea unei culturi a
cooperării, cu inculcarea, în comportamentul, clasei politice a principiilor
democraţiei.
Cu alte cuvinte, NATO şi UE au reuşit să implementeze principiul
liberalismului, ale cărui baze fuseseră puse încă de Kant şi care a fost
reafirmat de către SUA, cel al păcii democratice. Conform acestuia,
democraţiile nu luptă între ele. Acesta a fost şi continuă să fie principalul
obiectiv al acţiunii comunităţii internaţionale în această regiune. Prin
eliminarea surselor de conflict dintre statele vest-balcanice, se va asigura
un mediu stabil şi sigur pe termen lung, atât pentru regiunea în discuţie,
cât şi pentru spaţiul UE, în proximitatea căruia se află. Integrarea
completă a Balcanilor în UE nu înseamnă înglobarea unor surse de risc şi
ameninţare la adresa securităţii UE, ci garantarea faptului că atare surse
de risc şi ameninţare nu vor mai exista în apropierea imediată a graniţelor
comunitare. În interiorul acestor graniţe, statele vest-balcanice îşi vor
putea dezvolta cultura cooperării, fundamentul rezolvării pe cale
amiabilă a diferendelor dintre ele, iar, prin cetăţenia europeană, tensiunile
interetnice ar putea fi atenuate. Desigur, aceasta este o variantă de tipul
„cel mai bun caz posibil” deoarece, până acum, evoluţia evenimentelor
din Balcanii de Vest a demonstrat că tensiunile inter-etnice sunt greu,
dacă nu chiar imposibil de depăşit. Mai mult, cetăţenia europeană are un
potenţial extrem de mic de a amortiza diferendele identitare ce
caracterizează această regiune 79 .
De asemenea, deosebit de important este şi faptul că, treptat,
prezenţa NATO a scăzut în această regiune, responsabilitatea pentru
Balcanii de Vest fiind asumată în primul rând de UE. Aceasta se explică
atât prin apariţia unor noi zone de conflict, a unor noi crize ce impuneau
acţiunea Alianţei, cât şi prin natura intervenţiei NATO care este, în
primul rând militară. Prin urmare, odată ce intervenţia militară pentru
separarea părţilor nu a mai fost necesară, era nevoie de continuarea
procesului de management al crizelor pe linia reconstrucţiei post-conflict,
a clădirii statului de drept, a susţinerii dezvoltării unor state autoguvernabile,
pentru care UE avea instrumentele necesare. Totuşi,
prezentul studiu a demonstrat că încă putem vorbi despre crize în
Balcanii de Vest, ceea ce ar face necesară o reorientare a UE în ceea ce
priveşte această problemă. Spre exemplu, identificarea unei instituţii
internaţionale adaptate realităţii etnice şi politice din Bosnia-Herţegovina
ar putea constitui una dintre priorităţile UE în acest sens. Mai mult, chiar
şi o înlocuire sau o amendare a Acordurilor de la Dayton, conform cărora
Bosnia şi Herţegovina continuă să funcţioneze s-ar putea dovedi utilă
deoarece impasul politic, atitudinile ostile dintre liderii celor trei
comunităţi etnice din Bosnia dovedesc din plin că acesta nu mai
corespunde realităţii interne a Bosniei şi nici aspiraţiilor cetăţenilor ei.
Similar, ar putea fi făcute schimbări şi în abordarea problemei
Kosovo. Aceasta deoarece, de la declaraţia de independenţă a acestuia,
am asistat la o escaladare a tensiunilor dintre albanezi şi sârbi, precum şi
între autorităţile de la Priştina şi cele de la Belgrad, în ciuda faptului că,
în mod constant, au fost duse negocieri între cele două părţi cu privire la
statatul Kosovo în relaţie cu Serbia. Problema centrală a acestora a fost
aceea că, dată fiind inflexibilitatea Serbiei şi a Kosovo cu privire la
statutul celui din urmă, negocierile s-au purtat pe marginea unor aspecte
tehnice, ce nu constituie problema centrală a diferendului. Astfel,
extinderea treptată a agendei negocierilor ar putea fi o posibilă soluţie.
De asemenea, obţinerea unui acord în ceea ce priveşte Kosovo de Nord
ar constitui un factor pentru a pune capăt ciocnirilor dintre albanezi şi
sârbi. Utilă ar fi, în ceea ce priveşte Kosovo, şi atingerea unei poziţii
comune a statelor membre ale UE în ceea ce priveşte independenţa
acestuia. Aceasta nu doar ar asigura un plus de coerenţă acţiunii UE, ci ar
putea contribui şi la susţinerea uneia dintre cele două variante posibile –
recunoaşterea la nivel internaţional sau negarea acestui statut.
79 Pentru implicaţiile cetăţeniei europene, vezi Alexandra SARCINSCHI, Cristina
BOGZEANU, Europa: graniţe, cetăţenie, securitate, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, pp. 12-15, 28-31.
59
60