masivă

Lumina din Lumină
UNIVERSITATEA 24 ianuarie 2012, nr.6 (140) 9
În toiul sărbătorilor
de iarnă Direcţia
mitropolitană a venit cu
daruri pentru Şcoala de
tip internat pentru copii
orfani şi rămaşi fără
îngrijirea părinţilor din
satul Cărpineni, raionul
Hânceşti.
Mitropolitul Vladimir
a pregătit peste 40 de
colete pentru micuţii plasaţi
în această instituţie.
Darurile au fost
transmise de către preotul
Octavian Moşin şi dl
Alexandru Voleac, care
LOGOS
Pagina de gândire şi spiritualitate a Asociaţiei
Studenţilor Creştini Ortodocşi
MAI AŞTEPTĂM UN SFÂRŞIT AL LUMII?
Multă lume, inclusiv creştină, a fost alarmată că va
fi sfârşitul lumii în data de 21 decembrie 2012. A
trecut această dată şi auzim noi preziceri. Unii vorbesc, alţii
cred, iar cineva profită.
Lumea este atât de derutată şi manipulată, încât te minunezi
cât de uşor poate fi indusă în eroare.
Mare forfotă a fost prin pieţe, magazine, baze angro etc.,
deoarece unii se asigurau, aprovizionându-se cu produse
alimentare. Însă mai nimeni nu s-a grăbit să se împace cu
aproapele, să facă o spovedanie, să înalţe o rugăciune cu
osârdie…
„Să nu slăbească inima voastră şi să nu vă temeţi de zvonul
care se va auzi în ţară; căci anul acesta va veni un zvon,
iar în anul următor altul…” (Ieremia 51, 46), ni se spune încă
din perioada vetero-testamentară.
Lumea este înfricoşată, dar îi lipseşte frica de Dumnezeu,
care, după înţeleptul Solomon, este: „începutul înţelepciunii…
urgisirea răului… nădejdea celui tare… izvor
de viaţă… lungirea zilelor (omului)”.
Îi este frică cu adevărat doar celui care trăieşte fără
Dumnezeu.”Eu nu mă mai tem de Domnul, ci Îl iubesc”,
spunea Sfântul Antonie cel Mare.
„Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”
ne-o spune Însuşi Mântuitorul.
Părintele Arsenie Boca spunea
că un creștin trist este
precum o mașină care merge cu
farurile stinse prin întuneric. De
ce oare spunea părintele așa ceva?
Se poate oare să fim bucuroși tot
timpul? Este oare bucuria o stare
ce trebuie să caracterizeze creștinul
din zilele noastre?
Voi începe prin a vă mărturisi
o experiență personală: În timpul
adolescenței și al studenției, eram
o persoană destul de închisă în
sine, cu multe răni sufletești,
care mă făceau să fiu permanent
neîncrezător în propriile
puteri și poate că, mai ales,
eram preocupat de starea mea
interioară, sufletească. Îmi vedeam
lipsurile, doream mai
mult, dar nu puteam face nimic
spre a-mi implini visurile... Iar
mai presus de toate, eram trist.
Dorința cea mai mare era
însă aceea de a-i sluji lui Dumnezeu.
Dar vedeam împlinirea
acelei dorințe din ce în ce mai
depărtată, motiv pentru care
iarăși mă descurajam.
După îndelungi așteptări, am
fost hirotonit preot și am început
misiunea în parohia încredințată.
Ca preot, însă, te confrunți tot timpul
cu cazuri în care este nevoie să
te ajuţi pe tine însuţi, chiar dacă se
rezumă numai la o vorbă bună sau
la un cuvânt de îmbărbătare.
Ceea ce m-a uimit însă cel mai
mult a fost faptul că, începând să
mă ocup cu problemele altora, am
uitat de ale mele. Am uitat că înainte
eram trist, îngândurat, lipsit de
viață. A trebuit să dau altora ceea ce
nu aveam eu, însă ceea ce îi prisosea
lui Dumnezeu. Prin puterea Lui
creștinii se foloseau sufletește, iar
eu mă umpleam cu “viață”.
De ce v-am spus acest lucru?
Icoana
Sfântului Apostol
şi Evanghelist
Ioan Teologul
Numai cu Domnul suntem în siguranţă, doar cu El depăşim
moartea. Nu trebuie să ne fie frică de moarte sau de
sfârşit, să ne temem de neînviere.
Să ne temem de păcate şi patimi, care de-a dreptul ne
omoară sufletul. Să ne fie frică când se răceşte dragostea între
noi şi faţă de Domnul.
Să auzim binecuvântarea cerească “Pace vouă!”, dorindune
unul altuia “sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere,
neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată
a lui Hristos”
Protoiereu Octavian MOŞIN
ALĂTURI DE COPILAŞII INTERNATULUI DIN CĂRPINENI
Uneori auzim de la oameni, mai ales în situaţii
dificile: «Ei, nu mai are niciun rost rugăciunea
mea,... nimic nu mai ajută!»... dar cred că nu ar trebui
să ne grăbim cu aşa judecăţi! «Despre rostul» credinţei,
al rugăciunii, al postului, al faptelor bune noi nu ar
trebui să judecăm după rezulatele imediate şi aparente.
Scopul tuturor eforturilor e viaţa veşnică întru Hristos,
mântuirea noastră şi a apropiaţilor noştri, dar acestea
se întâmplă nu deodată şi nu în funcție de dorinţele
noastre, ci doar după voia lui Dumnezeu şi pe parcursul
întregii vieţi pământeşti, iar uneori chiar şi după ea.
«Rostul» e în atragerea harului dumnezeiesc, dar cum
anume va acţiona şi în ce termeni este deja mai presus
de înţelegerea noastră.
De aceea să facem fapte
bune anume în numele Domnului,
fără aşteptarea unui rezultat
imediat, dar toate lăsându-le în
mâinile lui Dumnezeu. În aceasta
şi se manifestă adevărata credinţă,
speranţă şi nădejde... Iar
pe acel cu credinţă şi nădejde în
El, Dumnezeu nu-l va părăsi!
* * *
Un om bun mi-a relatat următoarea
istorie. În timpurile
sovietice locuia în oraşul nostru
o familie. Soţia era o femeie credincioasă
şi cu frică de Dumnezeu,
soţul – un ateist convins, un activist al partidului,
deşi fusese şi el cândva botezat. În pofida diferenţelor
de păreri şi idei despre viaţă, trăiau într-o pace şi
înţelegere bună, fără a încerca insistent să-şi schimbe
partenerul. Dar faptul că acest bărbat era un activist de
partid îl făcea “activist” şi la numeroasele evenimente,
unde se consuma din abundenţă băutura.
Cu timpul dependenţa de alcool s-a transformat
într-o adevărată patimă. Şi-a pierdut serviciul, iar mai
apoi, şi mai grav, a început a dispărea de acasă, se tăvălea
beat pe străzi, dar şi aşa soţia nu l-a părăsit. Se ruga
cu durere pentru el, îl căuta pe la gunoişte, îl „căra”
acasă şi îl aducea într-o stare omenească, îl interna la
spitale, îl îngrijea cât putea. Iar el se întorcea de la spital
acasă ... şi toate se reluau. Cu alte cuvinte, e vorba
de suferința noastră rusească tradițională. Şi aşa a continuat
ani la rând...
Dar iată că, după o nouă cădere în această grea patimă,
când soţul ajunsese a ajuns deja într-o o stare de
degradare completă, ea l-a găsit nu doar în ultimul stadiul
al alcoolismului, dar şi în ultimul stadiu de cancer
CARE E ROSTUL...
pulmonar. La spital nu a mai fost primit şi l-au lăsat
să moară acasă. Şi cu adevărat el se stingea văzând cu
ochii. Şi iată, într-o dimineaţă, îşi cheamă soţia şi îi
spune (vă aduc aminte că acest caz a avut loc în perioda
dominării ideologiei comuniste): «Spune-mi, dacă
am dus o viaţă atât de netrebnică şi întinată de păcate,
măcar acuma aş putea şi eu să vorbesc cu un părinte?»
Nu este greu să ne dăm seama ce bucurie a simţit
soţia sa la aceste cuvinte! Ea a cheamat un preot, care
l-a mărturisit şi împărtăşit pe bolnav şi, atunci când
soţii au rămas singuri, soţia l-a întrebat: «Cum de ai
hotărât să chemi un preot?» Şi el i-a răspuns:– Ştii, eu
am meditat mult... Doar de atâţia ani te chinui cu beţiile
mele, cu viaţa mea groaznică şi netrebnică... Eu doar le
înţeleg pe toate: şi că eşti o
femeie atât de slabă şi gingaşă...
şi cum ai suportat toate
acestea, fără să mă urăşti,
fără să mă blestemi pentru
faptele mele. Mă mir cum
de nu m-ai părăsit, cum fac
multe alte femei. Ţii minte,
te-am întrebat odată despre
toate aceste lucruri şi tu miai
răspuns: «Dumnezeu îmi
dă puteri». Dumnezeu ţi-a
dat... Şi, iată, privindu-te şi
aducându-mi aminte de viaţa
mea, am înţeles că, întrr-adevăr,
toată grozăvia din viaţa
ta nu ai fi în stare să o suporţi singură, de aceea şi am
înţeles – Dumnezeu există! Şi mie, unui beţivan, mi-a
apărut dorinţa să-mi termin măcar viaţa treaz, împăcat
cu Dumnezeu şi cu oamenii. De la Dumnezeu deja miam
cerut iartare şi acum vreau să o fac şi faţă de tine.
Iartă-mă, în numele Domnului, pentru toată durerea din
viaţa ta pe care ţi-am adus-o eu”!
Şi peste câteva zile omul s-a stins creştineşte din
viaţă.
* * *
Această istorie nu e deloc singura. Şi mai înainte
am auzit istorii asemănătoare. Doar că am vrut să-mi
aduc aminte mie şi poate încă cuiva că nu există rugăciuni,
post şi fapte bune fără rost.... Toate acestea, mai
devreme sau mai târziu, vor aduce roade binecuvântate.
Numai că unde şi când – despre aceasta ştie doar Dumnezeu.
Haideţi să avem încredere desăvârşită în El.
Traducere
Natalia LOZAN.
Articol apărut în original pe site-ul
www.pravoslavie.ru
au fost primiţi cu multă
căldură de către conducerea
şcolii, primarul şi slujitorii
satului.
Copiii au venit cu alese
poezii, colinde şi cântări,
mângâind sufletele
celor prezenţi.
Totodată, Mitropolia
Moldovei s-a arătat dispusă
spre o colaborare cu
această instituţie, în special
în vederea realizării
pelerinajelor la locurile
sfinte şi organizarea unor
concursuri cu tematică
creştină.
ESTE CREŞTINUL UN OM
BUCUROS?
Pentru că cea mai bună soluție pentru
a scăpa de problemele personale,
de tristețea care ne înconjoară, de
atâtea și atâtea neputințe ale noastre
sau ale celorlalți, este să dăm ceea
ce nu avem (la inceput), dar Dumnezeu
are. În timp, vom vedea cum,
ajutând pe alții, ne ajutăm pe noi
înșine. Mângâind pe alții, ne mângâie
Dumnezeu pe noi.
Pare greu de crezut?
Omul este făcut pentru iubire și
comuniune, iar păcatul, egoismul
personal ne închide în noi. Devenim
imuni la problemele celorlalți,
iar tristețea ne apasă. Dar este imposibil
să fii trist sau îngândurat
atunci când ajuți pe cineva, când
arăți dragoste, iubire, compasiune
unei persoane. Nu ai de unde să
dai? Încearcă numai, căci ceea ce
faci faci în numele lui Dumnezeu,
iar El va plini neputința ta, vindecându-te
și pe tine.
Sursa bucuriei este la Dumnezeu,
iar atunci când noi înșine apelăm
la El pentru semenii noștri ne
vom afla noi înșine schimbați.
Încercați și veți vedea...
Preot Alexandru NICODIM
Responsabil de pagină Părintele – Protoiereu Octavian Moşin