Compendiu-de-Chirurgie-OMF-Vol-I.pdf

iomecanice de bază ale osteosintezei oaselorlungi. Dificultatea era dată de forţele extrem deputernice exercitate de musculaturamasticatorie, de prezenţa dinţilor şi a pachetuluivasculo-nervos alveolar inferior.Spiessl este primul care a începututilizarea şi modificarea instrumentaruluiAO/ASIF în tratamentul prin osteosinteză afracturilor de mandibulă. Din 1972, datelepacienţilor săi au fost înregistrate în centrul AOdin Berna (Elveţia), pentru un studiu prospectivreferitor la rezultatele tratamentului. Acesta aobservat că, pe lângă utilizarea plăcuţelor decompresie folosite în osteosinteză fracturiloroaselor lungi, era necesară şi o imobilizaresuplimentară la nivel alveolar. în acea perioadă,Spiessl şi alţi autori au demonstrat că plasareaunei plăcuţe de compresie, de-a lungul corticaleivestibulare la nivelul marginii bazilare amandibulei, oferă o adaptare şi o compresieexcelentă la acest nivel, în schimb apărând ozonă de diastazis osos în regiunea alveolară sauîn aşa zisa „zonă de tensiune”. După aplicareaunei plăcuţe de compresie la nivelul marginiiinferioare a mandibulei („zonă de compresie”),a fost imperios necesară o suplimentare amijloacelor de imobilizare la nivelul reborduluialveolar (zonă de tensiune). RecomandărileAO/ASIF se refereau la aplicarea unei a douaplăcuţe de compresie, într-o locaţie superioarăla nivelul corticalei vestibulare, lucru posibilnumai în fracturile unghiului mandibular, cânddinţii puteau fi evitaţi. în zonele dentate exista osingură alternativă şi anume, o bară arcuatăligaturată de dinţi.în 1973, Schmoker şi Niederdellmann,doi cercetători AO/ASIF au conceput simultanplăcuţa de compresie dinamică excentrică, omodificare ingenioasă a plăcuţei standard AO decompresie dinamică. Prin modificarea orificiilorterminale de compresie care nu mai erauparalele cu axul lung al plăcuţei, plasarea lor dealungul marginii inferioare a corticaleivestibulare mandibulare, oferea, în acelaşi timp,o compresiune suficientă atât la nivelul bazilarei(zona de compresie) cât şi la nivelul regiuniialveolare (zona de tensiune). Compresia lanivelul zonei de tensiune (regiunea alveolară) seobţine odată cu strângerea şuruburilor plasateîn orificiile terminale excentrice.Luhr şi Spiessl, precum şi majoritateacelorlalţi chirurgi, foloseau un abord chirurgicalcervicalîn osteosinteză fracturilor de mandibulă.Abordul cervical oferea un acces mai bun lanivelul focarului de fractură şi se credea a fi maipuţin septic.Odată cu miniaturizarea plăcuţelor şi aşuruburilor, abordul oral a devenit tot maifrecvent, deoarece elimina orice cicatricerezultată dintr-o incizie cutanată.Studiile ulterioare au arătat că incidenţacomplicaţiilor septice nu este mai marecomparativ cu abordul cervical, unele studiidând o cifră chiar mai mică.Michelet a raportat în 1973, utilizareaplăcuţelor necompresive de dimensiuni mici,maleabile, plasate oral şi fixate cu şuruburimonocorticale.Champy şi colaboratorii (Franţa) auefectuat mai multe cercetări cu sistemele bazatepe miniplăcuţe fixate cu şuruburi monocorticale.în experimentele sale, Champy adeterminat „linia ideală de osteosinteză” lamandibulă, sau mai concret a stabilit localizareaminiplăcuţelor la nivelul corticalei vestibularemandibulare, care să ofere cel mai stabil mijlocde imobilizare. Cea mai eficientă localizare aplăcuţei s-a dovedit a fi la nivelul zonei detensiune, în regiunea superioară a corticaleiosoase vestibulare.Dimensiunile mici ale plăcuţelor şişuruburile monocorticale au permis aplicareaimobilizării în aceste zone, cu avantaje din punctde vedere mecanic, fără a leza dinţii. Plasareaplăcuţelor la nivelul regiunii alveolare a arătatexperimental, că poate oferi o imobilizare foartestabilă, atât timp cât există o aliniere adecvată afragmentelor osoase fracturate. Deşi nu erauprimii care utilizau miniplăcuţele, Champy şicolaboratorii trebuie creditaţi pentru creareabazelor ştiinţifice ale metodei.Astăzi, această metodă este folosită demajoritatea chirurgilor oro-maxilo-faciali întratamentul chirurgical prin osteosinteză alfracturilor de mandibulă, deşi indicaţiile absolute şirelative ale osteosintezei fracturilor de mandibulăvor fi dezbătute încă o perioadă de timp.Important este faptul că, orice tehnicănouă oferă mai multe avantaje decât o tehnicăveche, fără alte dezavantaje majore.Infecţia, citată frecvent ca o problemămajoră asociată osteosintezei cu plăcuţe şişuruburi, nu a dovedit o rată de apariţie diferită,comparativ cu utilizarea metodelor ortopedicede tratament.Pentru tratamentul definitiv al fracturilorde mandibulă, principala metodă chirurgicalăeste osteosinteză.