Compendiu-de-Chirurgie-OMF-Vol-I.pdf

scurta sa carieră (a murit la 52 de ani), Adams aextins limitele eficacităţii osteosintezei cu firemetalice şi a înmulţit aplicaţiile sale.Imobilizarea fracturilor de mandibulă prinaceastă metodă necesita obligatoriu imobilizareintermaxilară rigidă.A devenit evident că folosirea osteosintezeicu fir metalic nu oferea o stabilitateinterfragmentară suficientă pentru a permitefuncţionalitatea oaselor maxilare în timpulvindecării, respectiv absenţa imobilizării rigideintermaxilare. Imobilizarea rigidă intermaxilarăoferea adevărata stabilizare a fracturiii;osteosinteză cu fir metalic servea doar sopuluireducerii anatomice a fragmentelor osoase şiprevenirii deplasării acestora sub acţiuneamuşchilor masticatori.Pentru a depăşi lipsa de stabilitate lanivelul focarului de fractură oferită de ligatură cufir metalic, au început să apară dispozitive deosteosinteză mult mai rigide.Utilizarea unei tije intramedulare a fostpostulată iniţial de Majorîn 1938, utilizată apoipe scară largă de către Mc Dowell, Barrett-Brownş.a. Broşele Kirschner unice sau multiple cudiametru de aproximativ 2 mm au fost folositedestul de frecvent. Stabilitatea oferită de acestetehnici nu era totuşi adecvată pentruimobilizarea fracturilor mandibulare. Eranecesară, în continuare, asocierea tehnicilorchirurgicale cu cele ortopedice, respectivimobilizarea rigidă intermaxilară.Aproximativ în aceeaşi perioadă, auapărut implantele metalice tip sită, din oţelinoxidabil, Cr-Co sau titan, utilizate în douăscopuri şi anume: tratamentul fracturilorcominutive de mandibulă şi oferirea unei matriciîn care putea fi inserată o autogrefă osoasă, înfracturile cu pierdere de substanţă. Nici acestedispozitive nu ofereau o stabilitatesatisfăcătoare, de cele mai multe ori, aceste siteerau ligaturate cu fir metalic şi nu fixate la osprin şuruburi.încercările, de a evita imobilizarea rigidăintermaxilară în asociere cu tratamentulchirurgical al fracturilor de mandibulă, auprodus numeroase şi interesante dispozitiveingenioase. Clemele de os, o altă metodă deosteosinteză, au fost introduse în jurul anului1970. Aceste dispozitive funcţionau în esenţăprecum o menghină şi erau aşezate atâtvestibular cât şi lingual la nivelul corticaleiosoase mandibulare, fiind utilizate în fracturileoblice, în care forţele de compresiune vestibulolingualeasigurau un mijloc stabil deosteosinteză. Kline, Goode şi Shinn, prezentândcazuri clinice în care au utilizat sistemul decleme pericorticale Sampson (Pittsburgh, PA) -fabricat dintr-un aliaj de Cr-Co-Mo, susţineauipoteza conform căreia clema este foarteeficientă şi elimină sau reduce perioadaimobilizării rigide intermaxilare. Cu toateacestea, datorită alunecării clemelor,eficacitatea metodei era îndoielnică în lipsaimobilizării rigide intermaxilare.Cazurile de utilizare a plăcuţelor şişuruburilor au fost raportate sporadic, după celde-al doilea război mondial, de Freeman, Thoma,Rank şi colaboratorii. Au rezultat numeroaseeşecuri, probabil datorită lipsei de cunoştinţeînceea ce priveşte biomecanica materialului deosteosinteză în concordanţă cu funcţionalitateaaparatului dento-maxilar, precum şi datorităutilizării improprii a antibioticelor.încercările utilizării imobilizării cu plăcuţeşi şuruburi înainte de 1960, pot fi considerateexperimentale. Foarte puţine cunoştinţebiomecanice erau folosite în direcţionareaaplicării corecte a plăcuţelor de osteosinteză.Pentru a elimina complet necesitateaimobilizării rigide intermaxilare, mai mulţichirurgi au creat plăcuţe tridimensionale, careaveau o rigiditate mai mare.Rigiditatea acestor plăcuţe, dintre caremajoritatea înconjurau mandibula pe submarginea bazilară, nu permitea o adaptarecorespunzătoare la conturul osos.La mijlocul anilor 1960, Hans Luhr,nemulţumit de vechile tehnici asociate cuimobilizarea rigidă intermaxilară, a desfăşurat oactivitate intensă şi independentă de cercetareîn ceea ce priveşte utilizarea clinică aosteosintezei în chirurgia oro-maxilo-facială.Emiţând ipoteza, că adăugarea unei compresiide-a lungul unei fracturi mandibulare, ar oferirigiditatea interfragmentară necesară eliminăriiimobilizării rigide intermaxilare, acesta aconceput şi utilizat o plăcuţă de compresie dinVitallium, folosind principiul alunecăriişuruburilorîntr-un orificiu excentric, prevăzut cupante diferite.La începutul anilor 1970, mai mulţicercetători au început să adopte mult din ceeace se descoperise în tratamentul prinosteosinteză a fracturilor oaselor lungi. Dar,anatomia unică a scheletului regiunii oromaxilo-facialeprezenta serioase provocăripentru a aplica la nivelul mandibulei principiile