Compendiu-de-Chirurgie-OMF-Vol-I.pdf

osului şi, deşi se află în focarul de fractură, nuîmpiedică reducerea şi contenţia fracturii, şi nuexistă soluţie de continuitate orală; aceştia potuneori favoriza menţinerea contactului întrefragmentele fracturate (Fig. 9.45).în contextul tratamentului conservator aldinţilor din focarul de fractură, este necesarăextirparea pulpară şi obturaţia de canal, atuncicând aceştia nu răspund la testele de vitalitate sauprezintă semne de suferinţă pulpară -în serviciilede stomatologie. Acest tratament se va aplica dupăîndepărtarea aparatului de imobilizare.La dinţii cu fracturi radiculare posttraumaticeîn treimea apicală, îndeosebi la dinţiimonoradiculari, se va practica rezecţia apicală.Aceasta se va efectua fie după îndepărtareaaparatului de imobilizare, fie intraoperator,atunci când s-a optat pentru o metodăchirurgicală de tratament definitiv al fracturii demandibulă (osteosinteză).Metode chirurgicaleConsideraţiile de ordin estetic, mult maiimportante în regiunea oro-maxilo-facială, decâtîn alte regiuni ale corpului, precum şiparticularităţile anatomice ale scheletuluiviscerocraniului, au constituit dificultăţiconsiderabile în implementarea principiilorbiomecanice de bază ale osteosintezei, aşa cumaceasta este utilizată în fracturile oaselor lungi.în afara faptului că este alcătuit din oasemult mai mici, scheletul maxilo-facial estecaracterizat printr-o serie de particularităţi decare a trebuit să se ţină cont în alegereatehnicilor şi a materialelor de osteosinteză:1. mandibula, singurul os din organism cudublă articulaţie (câte una la fiecare extremitate)şi care articulează cu acelaşi os (craniul prinintermediul osului temporal) necesită o reducereşi o imobilizare aproape perfecte, în caz contrarrezultând tulburări de ocluzie şi modificări alepoziţiei condililorîn cavitatea glenoidă;2. ocluzia habituală între dinţii maxilaruluişi ai mandibulei trebuie restabilită completîn cadrul tratamentului chirurgical, aceastaconstituind „cheia” sau „reperul” de control alreducerii şi imobilizării perfecte a fragmentelorfracturate.Nu există alte oase din corp care trebuierepoziţionate atât de precis.3. mandibula, supusă forţelor puterniceale muşchilor masticatori, conţine dinţi de-alungul aceleiaşi zone unde ar fi fost beneficăfixarea elementelor de stabilizare (zona detensiune). Mai mult, pachetul vasculo-nervosalveolar inferior, din interiorul mandibulei,complică utilizarea dispozitivelor de imobilizareîn această zonă. Marginea inferioară amandibulei este singura zonă unde se găseştede obicei os dur pentru plasarea materialului deosteosinteză. Din nefericire, din punct de vederebiomecanic, bazilara mandibulei este mai puţinindicată pentru plasarea dispozitivelor deimobilizare (zonă de compresie);4. regiunea condiliană, frecvent sediulunei fracturi, se află într-o zonă greu accesibilăplasării materialului de osteosinteză;5. de cele mai multe ori, fracturile demandibulă sunt suprainfectate prin deschidereaacestora la nivelul cavităţii orale sau ategumentului. Chiar şi în căzui unor fracturi fărădeplasare, acestea pot fi considerate deschisesau contaminate, dacă traiectul lor traversează ozonă dentată. Acest lucru a necesitat plasareachirurgicală a materialului de osteosintezănumai sub protecţie antibiotică.în cursul vindecării, fragmentele osoaseconsecutive fracturilor de mandibulă suntsupuse unor puternice forţe biomecanicedinamice şi de aceea, necesită o imobilizaredeosebit de stabilă. Spre deosebire demandibulă, fragmentele osoase consecutivefracturilor etajului mijlociu al feţei sunt supuseunor forţe biomecanice statice.Osteosinteză în chirurgia oro-maxilofacialăa fost imaginată iniţial pentru fracturilede mandibulă, ulterior fiind aplicată şi pentrufracturile etajelor mijlociu şi superior ale feţei,în soluţiile de continuitate osoasă de la nivelulmandibulei şi în osteotomiile maxilare şimandibulare din chirurgia anomaliilor dentomaxilare,astăzi fiind considerată o intervenţiede rutină folosită în traumatologie, reconstrucţieşi chirurgie ortognată.Utilizarea osteosintezei în chirurgia oromaxilo-facialăare o istorie mult mai scurtă, darcu un ritm de dezvoltare mult mai rapid decâtosteosinteză pentru oasele lungi.Americanul Gordon Buck este creditat cafiind primul care a plasat un fir de sârmăintraosos într-o fractură de mandibulă. Acestlucru se întâmpla în 1847, imediat dupăintroducerea anesteziei cu eter.Milton Adams a fost totuşi acela care apopularizat tehnica, aceasta fiind recunoscutăca unul dintre progresele cele mai importantedin patologia traumatică oro-maxilo-facială. în