Compendiu-de-Chirurgie-OMF-Vol-I.pdf

ucal, putându-se ajunge la forme grave, cum arfi hematomul disecant al planşeului bucal, şi pefondul fragilităţii vasculare specifice vârstei.Lipsa ocluziei dentare face dificilăaprecierea corectă a reducerii fracturii şitotodată îngreunează tratamentul ortopedic laaceşti pacienţi, fiind necesară de cele mai multeori osteosinteză. Lipsa dinţilor nu exclude însăposibilitatea apariţiei complicaţiilor secundareseptice în cazul fracturilor deschise în cavitateaorală, pe fondul unei rezistenţe scăzute lagermenii patogeni.Figura 9.29. Fractură de mandibulă, cudeplasare, la un pacient edentat subtotal.(cazuistica Prof. Dr. A. Bucur)Fracturile de mandibulă la copiiPrezenţa mugurilor dinţilor permanenţi lanivelul corpului mandibular, atât în dentiţiatemporară, cât şi în cea mixtă, precum şiimaturitatea structurii osoase, conferămandibulei o rezistenţă scăzută la traumatisme.Cu toate acestea, elasticitatea osoasă şi prezenţaunui periost gros, bine reprezentat, caremanşonează osul, duce de cele mai multe ori laapariţia unor fracturi incomplete, fără deplasare- aşa-numitele fracturi „în lemn verde”.Un traumatism mai puternic poatedetermina totuşi fracturi cu deplasare, deschiseîn cavitatea orală, fapt ce ar putea favorizaapariţia complicaţiilor septice prin expunereafoliculilor dentari la mediul septic oral.0 situaţie clinică frecventă la copii estedată de căderea accidentală pe menton, careinduce fracturi uni- sau bicondiliene, cu osimptomatologie estompată şi adeseori trecutăcu vederea. Afectarea traumatică a centrilor decreştere de la nivelul condilului, precum şiapariţia, ca şi complicaţie tardivă, a uneianchiloze temporo-mandibulare, va duce latulburări de creştere şi dezvoltare, cu apariţia demicrognaţii sau/şi asimetrii mandibulare.Diagnosticul fracturilorde mandibulăDiagnosticul fracturilor de mandibulă sestabileşte pe baza simptomatologiei clinicedescrise anterior şi examenelor imagistice, care,pentru depistarea traiectelor de fractură, devinobligatorii.Investigaţii radiologiceConstituie baza diagnosticului fracturilormandibulare, examenul radiologic fiind obligatoriu.Atitudinea terapeutică, verificarea corectitudiniitratamentului, aprecierea evoluţiei şiposibilelor complicaţii se bazează pe acesteinvestigaţii radiologice, din care decurg şiimplicaţii medico-legale. Investigaţia radiograficărămâne singura metodă care face posibilă, chiardupă o anumită perioadă de timp scursă de laproducerea accidentului, stabilirea formeianatomo-clinice de fractură, aprecierea corectitudiniişi a rezultatului tratamentului efectuat.Pentru stabilirea diagnosticului defractură de mandibulă, se recomandă unul saumai multe dintre următoarele tipuri deinvestigaţii radiologice (imagistice):a) Ortopantomogramă: cea mai largă indicaţie;b) Radiografia de mandibulă în incidenţă defilată(laterală);c) Radiografia tangenţială de ram şi unghimandibular;d) Radiografia în incidenţă Parma;e) Radiografia de craniu în incidenţă anteroposterioară(Caldwell);0 Radiografii retroalveolare şi radiografii cu filmmuşcat pentru dinţii din focarul de fractură;g) CT sau CT cu reconstrucţie 3D - pentru fracturilecominutive sau fracturi vechi însoţite de complicaţii(pseudartroze, consolidări vicioase etc.).Evoluţia fracturilorde mandibulăîn funcţie de tipul de fractură şimodalitatea terapeutică, se descriu două formede vindecare osoasă 10 : vindecarea primară şivindecarea secundara. Vindecarea primarăimplică formarea directă a căluşului osos, întimp ce vindecarea secundară implică o etapăintermediară, de calus fibros, care ulterior setransformă într-unul osos.