Compendiu-de-Chirurgie-OMF-Vol-I.pdf

Bloc osos de interpoziţie (tehnica „însandwich”)Atrofia maxilară severă (clasa a Vl-aCawood) generează un dezechilibru înarhitectura maxilo-facială şi în proporţia etajelorfeţei. Deficitul osos împiedică inserţiaimplanturilor iar relaţiile intermaxilaremodificate determină protruzia mandibulei,pseudoprognatism şi anomalie de clasa a lll-a.Pentru corecţia acestor cazuri extreme seintervine chirurgical prin osteotomia maxilaruluiLe Fort I, urmată de plasarea blocului osos îndiastazisul creat (grefă osoasă tip Inlay). Seredimensionează astfel etajul mijlociu al feţei(Fig. 6. 7).Această tehnică a fost descrisă în 1989de către Sailer. Acelaşi autor inseră şiimplanturile postchirurgical imediat 22 .Dezavantajele sunt date de complexitateaprocedeului chirurgical, riscul fracturării osuluimaxilar, resorbţia grefonului şi recidiva. Pentrutoate acestea se preferă grefele de apoziţie, ceoferă o mai bună protecţie a osului, deoareceimplanturile şi încărcarea protetică se realizeazăulterior.Osteoplastia procesului alveolar cugrefă de os fragmentat şi plasa din titanBoyne descrie în 1985 tehnicareconstrucţiei osoase cu os fragmentat şi plasăde acoperire din titan 23 . Procedeul permite atâtconformarea cât şi stabilitatea tridimensionalăa materialului grefat, fiind indicat pentru toatetipurile de atrofii, dar în special în atrofiile mixteverticale şi orizontale. Utilizarea în astfel decazuri a blocurilor osoase ar conduce la resorbţiirapide. De asemenea, se indică în reconstrucţiadefectelor reziduale după extirparea unorchisturi de dimensiuni mari sau a unor tumoribenigne. Plasa din titan se poate conforma atâtpreoperator, pe modelul de ghips sau pemodelul stereolitografic al pacientului cât şiintraoperator. Osul grefat se protejează cuaceastă plasă fixată cu microşuruburi. După 3-4luni se reintervine pentru îndepărtarea plasei detitan şi inserţia implanturilor (Fig. 6. 8).Un potenţial risc îl constituie dehiscenţaplăgii, cu descoperirea plasei, supuraţia şinecroza. De aceea, este important ca lambouldecolat să fie suficient de mare pentru a permiteacoperirea şi sutura fără tensiune.Elevarea mucoasei sinuzale (sinus lifting)Sinusul maxilar se situează în regiuneaposterioară maxilară. Edentaţia este urmată deexpansiunea volumetrică a acestei cavităţi şi deaceea, pentru inserţia implanturilor uneori estenecesară adiţie de os, inferior şî sub membranasinuzală.Tehnica a fost publicată în 1986 deTatum 24 şi modificată ulterior de Boyne, care autilizat os spongios iliac ca material de adiţie 25 .în 1987, Misch realizează o clasificare acrestelor alveolare după dimensiune şi grad deatrofie 26 :Tipul I: Dimensiunea crestei alveolareeste mai mare sau egală cu 10 mm. Permiteinserţia implanturilor cu această lungime saumai mari după sinus lifting, prin abord închis,subantral, cu osteotomul;Tipul ll: Dimensinea este cuprinsă între 8-10 mm. Procedeul chirurgical este similar celuidescris anterior;Tipul III: Dimensiunea este cuprinsă între4 şi 8 mm. Se indică ridicarea membraneisinuzale, prin abord deschis şi adiţia de os. înacelaşi timp chirurgical se inseră şi implanturile;Tipul IV: Dimensiune mai mică de 4 mm.Se abordează deschis sinusul maxilar, se ridicămembrana şi se aplică grefa osoasă. Inserareaimplanturilor se realizează ulterior.Sinus-lifting „închis”Tehnica a fost descrisă în 1994 deSummers 21 . Constă în ascensionareaprogresivă a planşeului sinuzal cu ajutorulosteotomului introdus transalveolar. Dispozitivulpermite expansiunea osoasă atât transversal câtşi vertical, ridicând astfel podeaua sinuzală pânăla o dimensiune ce permite inserţia ulterioară aimplanturilor. Se completează cu material deadiţie. Inconvenientul este dat de risculperforării mucoasei sinuzale, iar aportul ososprin adiţie nu poate depăşi 2-3 mm îndimensiune. A fost descrisă şi tehnicaendoscopică de sinus-lifting închis (Fig. 6. 9).